High A(l)titude

Anul asta n-am mai prea scris. Probabil ca n-am avut ce. 🙂
Pe munte nu am urcat mai defel. Dar imi pare bine ca am ocazia sa o fac pana nu se termina 2013.
Am planificat de ceva vreme, tot cu Marian Anghel, o tura pe schiuri in Bucegi. Zapada nu este, asa ca am schimbat destinatia, chiar daca doi din cinci au renuntat.

In muntii Fagaras zapada este mai mare si speram sa avem pe ce schia.
A doua zi de Craciun, dimineata devreme, suntem la Balea Cascada. Atmosfera e foarte turistica. Nici tipenie de om, un caine care urla la luna si niste usi metalice care scartaie ca intr-un film de groaza. Dar nu-i bai, ne echipam si ne asezam la rand la telecabina. Logic, suntem primii 🙂

E prima oara cand merg la schi pe langa partie asa ca trebuie sa ne obisnuim cu echipamentul. In plus fata de schiul pe partie sunt pieile de foca ce se monteaza la urcare pe talpa fiecarui schi. Marian a adus si rucsacii ABS si aparatele DVA pentru fiecare dintre noi.

Sus vremea era cam rea, ceata si vant. Am dat o fuga pana la cabana Salvamont Arges sa mai lasam din lucruri apoi ne-am intors in caldarea Balea.

Cabana Salvamont

Pana la cabana si inapoi ne-am initiat in mersul pe schiuri prin zapada asa ca am trecut direct la treaba. Adica am luat-o la deal spre saua Doamnei.

Urcus

Panta

Urcam cat putem si ne pregatim de prima coborare. Panta pare cam abrupta, zapada e mare si are crusta la suprafata.
Dar nu putem ramane sus, nu? 🙂
Ne montam declansatoarele la rucsacul ABS si ne facem curaj.

Coborare

Ne dam drumul la vale si ce sa vezi? Suntem tot pe jos, la fel ca atunci cand am urcat prima data pe schiuri.
Dar suntem aici sa exersam asa ca urcam si coboram cat ne tin picioarele. Rucsacii sunt destul de grei asa ca e destul de obositor. Se pare ca mi-am cam pierdut conditia fizica. Vantul suiera, zapada se crapa in urma noastra sau la desele cazaturi insa ajuta sa stim ca avem rucsacii cu airbag in spate. Sau macar sunt sanse 97% sa ajute conform statisticii. 🙂
Vremea s-a inrautatit, cand s-a terminat si ceaiul neindulcit din termos am coborat la cabana Paltinul. Eu unul sunt cam rupt, nu ma satur de ceai, apa si ciorba fierbinte…
Inainte sa se intunece ne-am intors la cabana Salvamont. E bine ca e liniste totala aici, ne-a mai explicat Marian “moartea caprioarei”, dar tot am picat de somn foarte devreme, desi am gasit pe pervazul salvamontistilor o cutie cu praf magic. 🙂

Praful

A doua zi am luat-o de la inceput, vremea a fost mult mai buna. Am urcat in saua Doamnei iarasi dar am coborat in cealalta parte, pe valea Doamnei.
De cand am plecat de la cabana un caine s-a tinut dupa noi toata ziua, fie ca urcam ori coboram. Un caine rosu, un fel de vulpe 🙂

Saua Doamnei

Caine la datorie

A mers mai bine decat in ziua precedenta, incepem sa ne obisnuim cu schiatul in zapada mare, doar urcatul e in continuare o problema 🙂
Am verificat si structura zapezii, e o operatie care trebuie facuta obligatoriu inainte de a te aventura pe o portiune cu risc de avalansa. Am sapat gropi, am studiat cristalele de zapada cu lupa, am testat rezistenta zapezii. Erau 3 straturi de omat care nu stateau prea bine unul peste altul, suficienta concluzia ca sa ne intretina gandurile ca e posibil sa facem zapada sa plece cand coboram. Din fericire n-a fost cazul.

In groapa

Zapada

La coborare am stat o ora la coada la telecabina. Oamenii vin sa se pozeze cu hotelul de gheata. Cam multa galagie dupa linistea din ultimele doua zile…

Am pus laolalta un filmulet cu poze si imagini in miscare inregistrate cu aceasta ocazie.
http://youtu.be/9Q-xYfxCQHQ

Se zice ca, odata ce descoperi schiatul in afara partiei, ti se deschide practic tot muntele, sezonul de schi se lungeste atata timp cat mai gasesti pe undeva zapada.
Toate astea vin la pachet cu riscurile stiute pe munte. Rucsacul ABS e cea mai avansata solutie existenta deocamdata. Scopul e sa nu ramai ingropat, 97% sanse nu e putin, nu? 🙂
Un exemplu fericit… http://www.youtube.com/watch?v=hR7aAfuAOOQ

Altfel, s-a mai dus un an, dar vine altul. La cat mai multi ani!

E bine stiut ca nu poti face ceva bine daca nu te pregatesti in prealabil si nu exersezi.
Asta e si mai valabil pentru urcatul pe munti…pentru alpinism. Nu poti urca pe munti inzapeziti daca nu ai idee despre cat de pregatit trebuie sa fii, cum sa limitezi riscurile, de ce echipament e nevoie si cum sa procedezi in orice situatie.
Cu astea in minte am abordat stagiul de alpinism din Bucegi, organizat de http://www.rucksack.ro .

Grupul s-a reunit in gara Busteni la mijlocul saptamanii. Din 11 cati se anuntasera s-au mai prezentat 8. Plus Marian,
instructorul, si Radu, secundul de instructor. 😀
Am lasat masinile la Gura Diham si am luat-o la deal pe poteca spre cabana Diham. Am urcat prin zapada cam 2 ceasuri si am dat de o cabana cufundata in liniste. Doar temporar, dupa cum aveam sa aflam spre sfarsitul saptamanii cand avea sa fie invadata cei de la spritz club.

Programa era clar stabilita si o cunosteam cu totii, dupa cum era stabilit si ca in stagiu nu se consuma defel bauturi alcoolice…nici macar o bere! In scurt timp a devenit limpede de ce, lectiile teoretice durau pana la 12 noaptea si ochii ni se inchideau oricum de la oboseala adunata peste zi, o bere ar fi accelerat simptomele astea. 😀
Ne-am instalat rapid in camere, am mancat si ne-am apucat de treaba. In prima zi doar parte teoretica, prezentarea echipamentului, impartirea lui etc…
Urmatoarele 3 zile au fost pline. Dimineata ne deplasam la locul exercitiilor, undeva sub creasta, iar seara ne intorceam pe intuneric. Dupa pauza de cina continuam cu partea teoretica. Ce anume s-a invatat/exersat se gaseste in programa de pe site-ul rucsack si cate o mostra e vizibila in pozele care urmeaza.
O zi putin diferita a fost cea de sambata, a treia zi, cand din cauza vremii nu am mai urcat si am facut exercitiile in jurul cabanei.
Tocmai bine ca sa vedem cum incep sa soseasca grupuri grupulete care au ocupat rapid locurile din cabana. Iar seara ne-au aratat de ce
au venit. Pe fiecare etaj era cate un “concert”, nici nu aveai loc sa pasesti pe scari din cauza aglomeratiei. Nu am avut ocazia sa vad si eu doi indivizi care se sprijina cap in cap catre dimineata si unul il interpeleaza pe celalalt: spune-mi ce simti! 😀
Sunt total de acord cu Marian in privinta asta, la cabane ar trebui sa stea doar cei care urca pe munte. De baut se poate bea si mai la vale.

Trecand peste asta, in fiecare ora am avut ceva de invatat. Cu cat afli mai multe cu atat realizezi cate nu stii si de cat de multa pregatire si experienta ai nevoie.

Duminica la amiaza am coborat si ne-am despartit in aceeasi parcare de la Gura Diham de unde am pornit cu cateva zile in urma.

Una dintre concluziile acestor zile este ca Marian este un profesionist adevarat de la care ai ce invata si va recomand tuturor celor pasionati de urcatul pe munti sa participati la astfel de stagii. Pe langa ceea ce se invata e si o ocazie de a cunoaste oameni care impartasesc aceleasi preocupari/pasiuni legate de munte si alpinism.

In pozele care urmeaza puteti vedea o parte din toate activitatile/exercitiile la care am participat.

De la geamul camerei…

Introducere…

Zeci de noduri, si numele lor e greu de tinut minte, darmite felul in care se fac. 😀
Aici trebuie exersat permanent.

Echipament insiruit peste tot.

Am scos nasul la aer…

…si am pornit.

Bine c-a trecut avalansa inaintea noastra.

Urcatul pe panta de zapada cu coltari si piolet.

Ne pregatim de franarea cu pioletul.

Se opreste oare?!?! 😀

Asta-i pozitia cea mai complicata…tre sa te poti misca din abdomen…sau din buric 😀

De aici coboram in rapel…

Panta se mareste!

Spectaculos, nu?

La vale e si mai greu, nu e voie sa-ti pierzi concentrarea ca aluneci cu usurinta. Daca se intampla asta toti ceilalti legati in coarda sunt pe burta si franeaza.

Ca sa fie mai palpitant, pe langa noi se scurgea un pui de avalansa, praful de zapada viscolit de pe creasta curgea la vale. “Miros” de avalansa…din fericire doar atat…

Inca o data la deal, in formatie extinsa.

Filarea…concentrare exclusiv la actiunile partenerului.

O mica pauza…

Acum e randul meu sa atac stanca/gheata/iarba…cu 2 pioleti si coltari.

Sus…

Si mai sus…

Sus din nou, pe alt traseu.

Apoi jos cu viteza cu care da partenerul drumul la coarda…antrenamentul va mari viteza in mod sigur.

Se schimba iarasi rolurile…atentie la filare.

O mica panta de cca 80 de grade pe care ne chinuim sa urcam cu pioletii…la coborare nu mai merge tot pe acolo.

Cu stele in frunte pe drumul de intoarcere la cabana.

Exersam cautarea cu sonda in avalansa.

Cautarea victimei in avalansa…DVA-ul intai…

…apoi sonda…

…si in final lopata. Ar fi bine ca “victima” sa fie inca in viata…fiecare minut e critic.

Singura varianta care chiar ajuta in caz de avalansa si evita ingroparea…rucsacul ABS.

Zapada mare…

Asa ca mergem pe rachete.

Initiere in salvarea din crevasa.

O intreaga inginerie de noduri, carabiniere, pioleti, ancore de zapada la care Marian e specialist.

Repetam, urmarim iarasi toti pasii. E complex si trebuie exersat cat se poate de des…

Duminica m-am uitat toata ziua la un documentar despre ascensiunea pe Everest a unei echipe formata de oameni din toata lumea, in 2006.
E filmat, povestit, detaliat totul, de la inceput pana la sfarsit, timp de 46 de zile.
Oameni dintre cei mai diferiti, fiecare cu problemele lui, manati de o singura ambitie: sa urce pe cel mai inalt loc de pe glob. In final unii reusesc si altii nu, unii urca pana la ultima tabara inainte de asaltul final, altii trebuie sa se intoarca de la 100 m de varf, cativa ajung pana sus.
Ce este dramatic este evolutia atitudinii, sentimentelor si gandurilor fiecaruia dintre ei. La inceput toti sunt motivati si hotarati sa-si atinga scopul pentru care au ajuns acolo. Li se repeta zilnic ca oricare dintre ei ar putea muri, insa nu cred ca vreunul constientizeaza asta la inceput.
Pe masura ce urca, lipsa oxigenului si eforturile facute pentru a respira schimba lucrurile. Am simtit si trait pe propria piele efectele aerului rarefiat. La base camp oboseam si cat mutam rucsacul ori faceam cativa pasi pe afara. Mai sus devine tot mai rau. Trebuie sa-ti misti picioarele si sa urci ca sa ajungi mai aproape de unde ti-ai propus. Ce poti urca intr-o ora in muntii nostri acolo urci in trei sau mai multe…
Te omoara efortul pe care-l faci sa gasesti oxigenul si sa-l tragi in piept in cantitate suficienta.
Insa perioada de aclimatizare si turele intre taberele intermediare te ajuta sa vezi daca poti tine situatia sub control. Mai sus de base camp n-am fost, deocamdata, insa prin ochii acelor alpinisti am vazut ce urmeaza. Oxigenul e tot mai putin pe masura ce se avanseaza in inaltime. Frigul e tot mai crunt, e cam ca atunci cand ai sta pe aripa avionului care zboara la altitudinea de croaziera.
Tentativa de atingere a varfului, pornind de la ultima tabara, incepe in toiul noptii. In conditiile in care traficul pe traseele spre si dinspre varf e tot mai aglomerat, cu cat ajungi mai repede sus dimineata, cu atat mai multe sanse ai sa cobori teafar.
Aceasta ultima etapa e cea mai dramatica. Cei care au reusit sa ajunga in tabara de sub varf respira tot mai greu dar, cu ajutorul rezervelor de oxigen, incearca sa ajunga pe varf.
Muntele ii convinge pe tot mai multi sa renunte. Degeraturi, rau de inaltime, blocaj mental…toate fac din ce in ce mai multe victime. Acum fiecare se confrunta cu nimic altceva decat cu moartea. Luciditatea sefului de expeditie care urmareste ascensiunea din tabara, taria si experienta de care dau dovada sherpa, toate acestea ii ajuta pe alpinistii ambitiosi sa scape cu viata. Dezamagirea e mare pentru fiecare dintre ei. Se simt invinsi insa cumva constientizeaza ca nu era o lupta pe care sa o poata castiga atunci. Renunta si se intorc la tabara sa-i urmareasca pe cei aflati inca pe traseu.
Mai sus e si mai rau. La aparent cativa metri sub varf, unii nu mai pot avansa. Dar, prinsi de ‘febra varfului’, nici nu vor sa mai asculte instructiunile si sa coboare. Pe masura ce asteapta, apare pericolul sa ramana fara oxigen. Nu se misca si apar si degeraturile. Tot sherpa sunt cei care trebuie sa-i tarasca la vale ca sa nu ajunga la intalnirea cu doamna in negru cu o coasa in mana. Acestia nu-si mai manifesta dezamagirea, nu mai sunt in stare.
Si mai sus e varful. Unii ajung acolo, ceea ce simt nu cred ca poate fi descris in cuvinte. Sau poate fi doar de catre cei care au pasit pe Everest. Dar urmeaza reversul medaliei…coborarea! Oxigenul e calculat pentru un anumit numar de ore, orice intarziere poate duce la terminarea lui inainte de vreme. Drumul inapoi spre tabara e greu, alpinisti care urca ori coboara blocheaza traseul, efortul depus pana atunci se simte si ingreuneaza coborarea. Alpinisti din alte expeditii din trecut zac morti pe alocuri, mai mult sau mai putin acoperiti de zapada. Au avut ghinion…Dar ce faci cand dai de un om care trage sa moara la picioarele tale? Ce-ti spune constiinta de pamantean, de fiinta plina de sentimente si griji pentru semenii tai? Vrei sa-l ajuti, sa-l iei cu tine, dar de abia te misti singur. In urechi auzi seful expeditiei cum iti spune sa-l lasi si sa mergi mai departe pentru ca nu ai ce face. Cum sa faci asta? Cum traiesti cu gandul ca ai lasat un om sa moara si ai trecut pe langa el? Fericirea de pe varf e deja istorie…

E foarte vizibila schimbarea fiecaruia dintre alpinisti. De la optimism si sperante la inceputul expeditiei, la un fel de depresie, mai mult sau mai putin accentuata, indiferent pana unde au urcat si din motive diferite. Probabil ca odata intorsi acasa se vor repara dar ceea ce au trait fiecare nu le va lua nimeni din suflet…

Merita scopul? E acolo ceea ce asteapta cineva care aspira la asa inaltimi, si la propriu si la figurat? Iti gasesti satisfactia ori aceasta vine la pachet cu multe alte surprize negre? Te inalta ca persoana ori te afunda in vreun abis de care nici nu stiai ca exista? Se pare ca raspunsul si-l gaseste doar cel care urca…
Eu as urca. Insa mai sunt alte varfuri mici care trebuie dovedite inainte de a calari mama varfurilor…