High A(l)titude

Am asteptat cu entuziasm maxim expeditia in Pamir si tentativa de ascensiune a varfului Lenin (7134 m). Mi s-a parut cel mai potrivit sa-l intalnesc pe nenorocitul de intemeietor al comunismului care-si tine bustul pe varf. Plus ca despre varf se zice ca nu e greu accesibil, nefiind prea multe pasaje tehnice. As fi vrut sa fi citit din vreme si celelalte statistici care dau rata de succes in atingerea varfului la 30%. Pana la urma le-am pus cap la cap dar o sa vedem cum…

Problemele minore apar inca de la aeroport de la Bucuresti, unde rusii de la Aeroflot verifica la sange toate bagajele de cala si de mana, greutate, lungime, latime, grosime si ce mai vor ei. A trebuit sa le desfacem si sa le recombinam la fata locului in agitatia de la check-in.
Odata depasit momentul si ajunsi in avionul spre Moscova, nu a mai fost asa rau. Ne-au preluat tovarasele stewardese imbracate in ceva tip capot rosu cu cordon si cu stema Aeroflot pe bonete, stema care se poate vedea ce contine.
Nu am primit sandwich-uri cat epsilon (vezi Tarom) ci mancare serioasa.
Grupul s-a reunit complet la Moscova, de bucurie am intrat la business lounge, unde avea acces unul dintre noi, si iar mancare si bautura la discretie. 🙂
Dupa cateva ore de leneveala am urcat in celalalt avion, Moscova – Osh (Kyrgystan). Aici ce sa vezi, iar de mancare. 🙂

Oricum, pana la urma aterizam in Osh in toiul noptii si ne-am inceput plimbarea pe la hotel, cafenea si supermarket inainte de plecarea spre Tabara Baza.
Aveam un microbuz caruia nu i se deschidea/inchidea usa, era mereu o mare lupta a soferului. Urma sa mergem vreo 6 ore, pe ce drum inca nu stiam. Am mers cam 3 ore traversand munti de peste 3000 m, cand ne-a oprit armata in adidasi, am mai vazut modelul asta prin Tibet. Au cerut pasapoartele si permisele de acces in rezervatie pe care, ce sa vezi, nu le primisem de la agentia locala. Asta a dus la parlamentari si telefoane fara sfarsit. Nu stiu nici acum de ce ne-au lasat sa trecem, dupa mai mult de o ora, ca permisele tot nu le primisem. Drumul devenise deja spectaculos, muntii Pamir se inaltau perfect albi pe partea stanga. Am si parasit asfaltul curand si am luat-o spre ei pe un drum cu hartoape si hurducaturi. Urma sa mai mergem cam 2 ore pana la TB. Trebuie sa ai stomacul tare la cate izbituri se incaseaza si la cum sari de pe scaun.

La inceput e doar arid si plin de pietre apoi mai apare iarba, turme de animale si iurtele localnicilor. Nu exista nici macar un pom, totul e sterp sau acoperit cu ceva iarba. Pana si focul in iurte il fac cu balega. Si e plin de marmote grase peste tot.

Tocmai cand a aparut si tabara in raza vederii, frana iar. Unde suntem? De dupa o movila cu iarba apare un tasti-basti cu un AK-47 fara incarcator: “-Salaam Alaikum! -Alaikum Salaam! Ce vrei?”
Ce sa vrea? Pasapoartele si permisele!
Am luat-o de la inceput, telefoane, munca de lamurire a soferului, s-au mai adunat ceva localnici si stateau toti pe iarba si asteptau ceva. Noi nu faceam nimic, ne-am dat jos, mancam fructe si asteptam. Cred ca s-au saturat de conversat la telefon cu aia de-i vedeau la cateva sute de metri ca au venit si au cerut ceva de baut. Aveam o cola la 1L, au primit-o cu bucurie si am putut pleca. Poate asta era permisul dar ne-am prins prea greu. 🙂
Asa ca am putut debarca la TB unde am gasit conditii neasteptat de bune si o vedere superba spre munte. Tabara e echipata cu corturi fixe de doua persoane, paturi cu saltele, perne si pilote, cate 2 sezlong-uri la fiecare cort, iar spatiile comune sunt organizate in iurte traditionale. Exista curent, wc-uri la care poti trage apa si fiecare cabina e plina de hartie igienica, plus chiuvete echipate cu sapun. Nu ma asteptam la asta la 3700 m intr-o tara saraca. Multe cabane de munte din Romania ar trebui puse pe foc!

Cat suntem in TB primim 3 mese pe zi, nici nu ne-am dus bine la prima cina ca am si interactionat cu echipa Diamir, ceva agentie care se pare ca aduce multa lume aici si au, cel putin de data asta, un ghid rus imbecil caruia nu-i pasa decat de el si poate de cei 15 germani pe care-i pastoreste. Era foarte revoltat ca ne-am asezat la masa la care trebuie sa stea ei. Ne vom mai intersecta cu grupul asta.
E lume pestrita aici, din toata lumea, dar evident ca predomina limba rusa sau cunoscatorii ei.
Am identificat destul de repede si mascota de anul asta, o matroana elvetiana care sta in iurta VIP. A venit sa zaca aici cateva saptamani si roiesc multi in jurul ei. Isi cara in fiecare zi sezlongul in jurul taberei si isi da cu parerea savant despre toate cu fiecare ocazie.

Nu am stat prea mult degeaba, ziua urmatoare planuiam sa pornim spre Tabara 1, 4400m, cu o parte din bagajele necesare mai sus (corturi in special, bocancii si hainele de altitudine, mancare, butelii arzator etc.) si sa ne intoarcem inapoi la TB.
Dimineata doctorul din TB ne-a verificat tensiunea, pulsul si saturatia de oxigen. Au inceput sa fie diferite toate de cum sunt in mod normal, tensiune putin crescuta, puls crescut mult si oxigen scazut. Asta e, ne aclimatizam.

Traseul pana in T1 s-a dovedit foarte lung si cu diferenta de nivel serioasa. Inima bubuie in cap de la efort dar sa o consideram parte din procesul de aclimatizare. Vremea s-a stricat inainte sa ajungem la T1, ningea si era deja destul de tarziu insa ne-am tinut de plan, am depozitat bagajele si am luat-o la vale inapoi. Am ajuns la lumina frontalelor si cam rupti.

Ne tinem de plan in continuare, umplem rucsacii cu ce n-am dus la prima tura si am surpriza ca al meu e si mai greu. 🙂
Iarasi control medical dimineata dupa micul dejun si inainte de plecare, parca arata si mai rau toate valorile. Pulsul meu, care sta sub 60 de obicei, nu mai scade acum sub 100. La fel la toata lumea. Nu e prea bine dar pornim…
Pasapoartele a trebuit sa le lasam in TB in caz ca patim ceva pe sus. Incurajator, nu? 🙂
Drumul e si mai anevoios din cauza greutatii dar macar acum il stim in toata splendoarea lungimii lui. Exista si un serviciu de coletarie cu cai, 3 $/ kg de bagaj, dar inca n-am apelat la el. Ne gandim pentru coborare cand trebuie sa aducem  dintr-o data tot ce am carat de 2 ori.
Totusi, spre deosebire de ziua precedenta cand ne-am chinuit o ora sa trecem torentul de ghetar fara sa ne udam, de data asta am gasit caii la odihna si ne-au trecut pentru 5$ pe fiecare, nenegociabil.

Am ajuns cam epuizat la T1 si cu o vaga senzatie de greata. N-am mai lungit-o si am rezolvat ca dupa o betie. Apoi totul a fost perfect. 🙂

Urmeaza o zi de pauza aici la T1 si apoi doua nopti petrecute la T2, 5300 m, pentru aclimatizare, apoi coborare la TB cateva zile pentru refacere si odihna. Conditiile sunt aproape ca la TB si aici doar ca apa nu mai curge la wc, e doar o gaura deasupra ghetarului.

Am petrecut o zi odihnindu-ne, corturile se incing groaznic peste zi, am stat mai mult in sala (iurta) de mese. E si o angajata foarte galagioasa si simpatica pe aici, o fata de clasa a XI-a, Ice sau Ais ii suna numele. Lucreaza pe durata verii, mai are 5 surori si un frate acasa. S-a jucat cu noi un fel de joc de dame dar cu ceva extrareguli locale, doar ea castiga intr-una.

Oboseala parca se simte tot mai tare, dimineata la 5 ar trebui plecat spre Tabara 2 (5300m). Nasul e atat de uscat si plin incat ies practic stafide rosii din el cand il suflu.
La un moment dat s-a produs agitatie in tabara, ajunsese si echipa Diamir. Astia ori ne urmaresc ori avem ghinionul sa fim pe acelasi program.
Pregatim bagajele si echipamentul si ne punem la somn, urmeaza o noapte scurta, trebuie sa plecam devreme, pana zapada e inca tare si sa nu ne prinda caldura pe drum.

Planul e plan, dar realitatea difera uneori. Am plecat la timp insa ne deplasam cam incet. Toti 5 legati in coarda mergem in ritmul celui mai lent, cu pauze destul de lungi si dese.
Ruta spre T2 se dovedeste foarte grea. Inaintam pe panta accentuata la coltari si piolet. Colac peste pupaza il mai auzim si pe boul de ghid Diamir cum incearca sa-si faca loc printre noi exact intr-o zona abrupta de traversare crevase echipata cu corzi fixe. Impingea coarda noastra sa poata trece el. Cei ce-l urmau isi cereau scuze, ca nu inteleg unde se grabeste. Un tampit sau asta o fi stilul rusesc, mai sportiv.

Panta nu cedeaza, o tine tot asa, noi urcam prea incet si ajungem in zona expusa avalanselor exact cand e mai “bine”, la amiaza si cu 24 de grade pe termometru. Valea pe care o traversam se mai numeste si Frying Pan, tocmai din aceste motive. Aici se presupunea sa sprintam macar pe curba de nivel si, cum nu s-a putut, cel mai lent a fost somat sa iasa din coarda pentru ca tot grupul e in pericol. Extrema solutie totusi si nu stiu cat de potrivita. Aici a pornit in 2017 o avalansa care i-a prins pe multi dar nu a facut totusi victime, din fericire.

In cele din urma am depasit zona periculoasa si eram deja aproape de T2.

Am ajuns epuizati, tabara e in panta, nici n-am mai avut putere sa cautam loc de cort altundeva decat in partea de jos. Apoi a trebuit sapat in zapada pentru platforma de cort, montat, topit zapada sa avem apa de baut si alte activitati casnice. Spre deosebire de celelalte tabere de mai jos, buda e doar….mai incolo. 🙂 O crevasa aparent mica dar totusi trebuie atentie sa nu cazi in ea si un zid de zapada de jumatate de metru dupa care te vede oricine. Sunt chiar unii norocosi care au cortul langa buda si le place sa stea pe afara.

Partea serioasa e ca se pare ca am o diaree extrema, de 2 ori am fost in 3 zile insa vine doar apa. Dezastru ce o fi pe acolo, ii dau cu Imodium.
Topitul zapezii merge destul de anevoios pana umplem cateva termosuri. Apa o dezinfectam cu pastile de purificat. Bine ca suntem deasupra de buda. 🙂
Incerc sa beau cat mai mult ceai, probabil ca-s si foarte deshidratat.
Urmatoarea zi e oricum doar pentru aclimatizare la altitudinea asta, stam mai mult prin cort, citim, ascultam muzica. Dispozitia nu e cea mai buna, abia ma misc, capul cam bubuie, pulsul sta evident peste 100. Asta nu e bine defel, cred ca ar fi trebuit sa coboram. Pe masura ce urca soarele corturile se incing la peste 40 grade, ling si zapada sa ma mai racoresc.
Varful se vede spectaculos de aici, iti vine sa alergi sa-l atingi. Ceva mai sus de corturi se zareste si panta pe care se urca la T3, 6200 m, numita si Pig Hill, abrupta si amenintatoare, dar inca nu e momentul pentru noi. Dimineata urmatoare o luam la vale pana in TB unde vom petrece cateva zile de refacere.

Sau asa am crezut! Dimineata la ora 3 cand m-am trezit NU MA PUTEAM RIDICA DIN FUND SI PARCA ERAM BEAT!
Nenorocit de HACE, edem cerebral de altitudine, tocmai pe mine m-a gasit!
De aici nu-mi amintesc vreo cateva ore, dar se pare ca am ramas constient. S-a cerut elicopter insa nu este asa ceva in zona. Avem un medic cardiolog in grup si am primit dexametazona tablete din propria mea colectie. A aparut si un rus, un fel de responsabil la T2, impreuna cu un alt medic german si au hotarat sa mai stam o ora pentru ca e intuneric si poate imi revin puterile. Nu eram chiar atat de dus intrucat se pare ca am fost in stare sa vorbesc si cu medicul ala. Camarazii au folosit ora respectiva sa ma echipeze si sa ma pregateasca pentru targa-sanie (akja) cu care urma sa coboram. Alaturi mai era un grup de romani din care doi au sarit sa ne ajute cu sania. Se pare ca la intrebarile daca pot sta in picioare eu le aratam ca pot sta ca ursul. Nici in cort nu mai puteam intra. Beat de-a dreptul. Si le-am cerut sa faca si poza cand m-au instalat pe targa. 🙂

Era deja lumina de cand incep sa-mi amintesc ca vorbeam cu ei in timp ce coboram. Ghidul asigura sania de sus si-mi dadea drumul salam peste crevase, ceilalti tineau de ea cum puteau si-si tineau si ei echilibrul. Se pare ca am facut si o pauza de wc pe modelul “din barca” de care imi amintesc foarte vag, tot doi oameni au trebuit sa ma sprijine. Am ajuns incetisor si spre baza ghetarului unde au aparut 4 nepalezi sa preia sania de la cei obositi deja. Cand s-a terminat zapada au luat instalatia pe sus peste pietre pana in tabara, cu tot cu mine.
Am reusit sa cobor insa nu puteam sta in picioare, m-au ajutat sa ajung in sala de mese unde am constatat ca pot sedea si am si mancat ceva.

In starea asta urmatorul mijloc de transport era calul pana in TB de unde urma sa merg cu microbuzul 6 ore pana in Osh, o vesnicie.
Oricum, am observat ca ma tin bine pe cal, problema mare fiind doar cand trebuia sa merg. Nuray, un localnic proprietar de cai, avea grija de mine. Ma intreba tot la 5 min daca-s in regula. Riscanta treaba totusi in starea in care ma aflam si pe pantele pe care mergeam, cred ca am avut noroc de un cal bland.

Stiind ca trebuie sa merg la doctor m-am incapatanat sa fac un dus la TB tinandu-ma de pereti. A ajutat oricum, eram mizerabil cu diareea si cu aceleasi haine pe mine de cateva zile.
Seara tarziu am ajuns si la hotel in Osh unde a venit un doctor sa ma vada. Surprinzator, tensiunea, pulsul si saturatia de oxigen redevenisera perfect normale, ca la campie (Osh e la sub 1000 m altitudine). M-a pus mai departe pe o schema cu dexametazona si acetazolamida. Da-i cu substante!
Hotelul e in regula, am unde ma reface. Bucataria e buna doar ca ajung greu pana la restaurant, inca ma tin de pereti.
Am stat 2 nopti la oras, intre timp camarazii coborasera la refacere in TB. Eram inca in grafic, insa riscurile se pare ca sunt prea mari sa o iau de la capat atat de devreme. Ne-am reintalnit cu o seara inainte ca ei sa porneasca din nou, am urcat eu inapoi la TB. Numai ca acum ambitiile pareau sa fi scazut. Cred ca s-au speriat de ce s-a intamplat si, pe fondul de simptome de altitudine, majoritatea si-au ajustat obiectivul. Acum zic ca merg doar pana la T2 sa aduca materialele de acolo. Sper sa reuseasca sa urce mai sus…

Eu nu pot decat sa le multumesc tuturor celor care m-au ajutat sa trec peste asta si ca m-au adus rapid jos inainte sa fie prea tarziu. Altfel cine stie unde se ajungea. Cum zicea unul dintre ei: “Fii fericit ca te-ai nascut din nou, muntele e tot aici!” Asta arata cat de important e grupul cu care mergi si daca e in stare sa ajute la nevoie.

Pentru mine expeditia Peak Lenin 2019 s-a cam terminat.
Mai departe o sa am parte de o saptamana de asteptare si refacere la TB asteptandu-i sa se intoarca in siguranta.
Si intre timp sa diger si sa accept situatia, dezamagirea si realitatea. Dar mai ales sa ma bucur c-am scapat ieftin totusi dupa ce am trecut razant pe langa moarte…si sa mai reflectez la turele la mare altitudine…

S-au intors repede, intai unul din grupul nostru apoi celalalt grup de patru romani de la care am aflat ca in curand va veni jos si cel de-al treilea camarad al nostru, care nu a mai putut urca din T2. Deci mai sunt doi care speram sa atace varful…
Celalalt grup de romani s-au descurcat bine, trei au pornit din T3 spre varf la miezul noptii pe un frig cumplit si un vant care te lua de pe picioare, abia se tineau in piolet pe pantele expuse. Pe urcarea finala spre varf pe unul l-au apucat simptomele edemului, nu mai vedea decat umbre si a luat-o impleticit in jos. Nu l-au putut lasa singur asa ca s-au intors cu el. Abia l-au tinut si au coborat cum au putut pana a acceptat injectia cu dexametazona si au ajuns la primele corturi. Cam asta e cu altitudinea.:( Varful asta pare sa nu se lase cucerit prea usor, tovarasul Lenin.
In acelasi timp, o chinezoaica de peste 50 ani a ratacit 23 de ore intre T3, varf si inapoi, deja o cauta toata lumea cand a gasit-o un sherpa. A aparut voioasa in TB dupa 2 zile. Ce sa mai zici…

Ultimele vesti nu-s prea incurajatoare, aflam prin statie ca ai nostri nu ar fi putut aborda varful din cauza vremii si ca ar cobori spre T1. Rusul responsabil cu taberele superioare zice ca suntem ca racheta care a decolat si isi pierde pe rand cate o bucata inainte de a ajunge pe orbita. Racheta romaneasca, as completa eu. Foarte plastic descris, insa ar trebui sa vedem de ce s-a intamplat asta…deocamdata e limpede ca nu te poti pune cu muntele.

Avem confirmarea ca restul rachetei romanesti a ajuns in T1. Asta e o mare usurare. Au pornit spre varf, insa de la 6500 m s-au intors in T3 din cauza vantului puternic si a frigului.

Ca sa fie si mai rau, vestea vine impreuna cu stirea ca o parte din echipa Diamir e blocata de epuizare la 6700 m, intre ultima tabara si varf. Cretinul ala de ghid al lor se poate sa aiba si el rolul lui. Salvarea se poate face numai terestru pe aici iar singurii care pot ajunge acolo la ora asta sunt nepalezii sherpa. Insa pana la locatia grupului blocat e cale lunga. Sper sa se termine cu bine…cand se intampla langa tine nu e chiar ca la tv. Pana la urma se pare ca a fost vorba de un rus blocat pe varf si abandonat acolo de “colegii” din grup. A fost coborat cu greu…

La tabara de baza e o agitatie continua, se apropie varful de sezon. Ca sa nu stam chiar degeaba exploram imprejurimile, mai vedem cate ceva din tara asta salbatica.

Cat zac pe sezlong si ma uit la munte vad tot felul de oameni in jurul meu si aud tot felul de povesti. Unii accepta orice le propun ghizii (multi nepalezi, pentru ca in Himalaya nu se urca in perioada asta), altii incearca sa faca ei planul pentru ca nu li se pare destul de dinamic ce li se propune (chinezi). Doar ca, indiferent de pregatirea anterioara, se pare ca putini constientizeaza la ce efort se inhama si ce presupune sa urci un astfel de urias…eu le-am aflat pe propria piele…

Ne-am reunit in cele din urma, au coborat si cei doi care au incercat varful. La un pahar de bere rememoram zilele trecute, eu incerc in mod special sa umplu golul de cateva ore din care nu-mi amintesc nimic. Chiar si asa suna inspaimantator si realizez cat noroc am avut ca am fost coborat la timp.

Asta e doar o relatare seaca a faptelor insotita de imagini, emotiile din spatele cuvintelor le percepe fiecare in propriul fel. Ce pot eu sa sa spun e ca marea realizarea acestei expeditii e ca am ajuns jos in viata si fara probleme majore. Iar experienta traita…nepretuita!

Hai Romania! Hai dracului odata!

Dupa cateva luni de corvoada la sala, am ajuns in sfarsit la momentul asteptat, plecarea spre Kazbek, in Muntii Caucaz. Georgia e o tara deosebita, iar faptul ca se afla intre Europa si Asia e foarte vizibil odata ce ajungi acolo.

Nu am pornit cu dreptul, in Istanbul nu am putut urca in avionul de Tbilisi pe motiv de overbooking, asa ca am mai pierdut 12 ore prin aeroport si hotelul unde ne-au dus cei de la Turkish Airlines. Am aterizat in capitala Georgiei la 3 dimineata, abia imi caram rucsacii grei si l-am zarit cu greu prin aglomeratia de la sosiri pe taximetristul care ma astepta cu o hartie pe care scria numele hotelului. Ii era somn cred, hartia ii pica din mana. M-a condus la o masina care, cu tot intunericul de afara,  era cea mai rabla Skoda Octavia pe care am vazut-o vreodata. Toata lovita, cu airbag-urile sarite, usile abia se inchideau… Dar geamurile stateau deschise, macar era aerisit taxiul de noapte. 🙂 A si pornit in tromba, masini nu prea erau pe drum, asa ca se putea desfasura. Zbura pe sosea si din cand in cand i se oprea motorul. 🙂 Primul lucru pe care l-am observat era multimea de benzinarii Rompetrol pe langa care treceam. Drumurile erau asa si asa, mai degraba proaste, pe masura ce ne adanceam pe stradute in oras. Noroc ca nu am mers foarte mult si am ajuns la hotel. Ceilalti dormeau, erau obositi dupa atata “aclimatizare”. 🙂 Intarzierea mea i-a mai tinut in oras, cu mancare si bautura dintre cele mai bune, inca o zi.

Dimineata am si pornit spre Stepantsminda, localitatea de unde urma sa incepem ascensiunea. Am cautat un microbuz intr-o autogara combinata cu o piata, aici influenta orientala era predominanta. O multime de oameni care se agitau, negociau, trageau de tine sa mergi cu ei. Am gasit o masina potrivita, am aruncat rucsacii deasupra si am pornit. In primul moment am avut impresia ca ghidul nostru s-a urcat la volan, insa masina avea volanul pe dreapta. 🙂 Aveam sa constat imediat ca jumatate dintre masinile care circula, daca nu mai multe, sunt cu volanul pe dreapta, desi se circula pe aceeasi parte ca si la noi. Asta avea sa ne dea emotii suplimentare, pentru ca stilul “sportiv” al soferului implica si multe depasiri. 🙂

Era insa nimic pe langa drumul pe care urma sa urcam din Stepantsminda spre munte. Inainte de asta insa, am petrecut noaptea in casa unor localnici, zona e tot mai turistica si astfel de servicii sunt acum usor de gasit. Berea locala e extraordinara, privelistea spre varf e inclusa. Dupa mitologia greaca, de pe muntele Kazbek a furat Prometeu focul zeilor, fiind apoi pedepsit de acestia.

Am primit si micul dejun dimineata, doar lucruri din bucataria georgiana gatite de gazda.

Dupa masa, am sarit in alt microbuz, condus de cel la care am petrecut noaptea, si ne-am lansat pe un drum neasfaltat, o panta mare si plina de cratere uriase, care trebuia sa ne duca ceva mai sus. Noroc cu masina, un Mitsubishi Delica 4×4, cu volan pe dreapta, bineinteles. Si nu era doar una, o gramada de masini identice urcau in coloana pe drumul spart, ingust si fara parapet, pare ca e un fel de sport local care devine si mai interesant cand te intalnesti cu alte masini venind din sens invers. Dar am ajuns cu bine la capatul drumului de masina. Altitudinea era deja aproape de cea maxima din Romania, peste 2300 m. De acolo schimbam iar mijlocul de transport, rucsacii mari trebuiau urcati pe un cal. 🙂 I-am incarcat si am pornit in sfarsit la deal spre tabara de baza de la 3700 m. Noroc cu calul, de cand am aflat ca il vom avea am si lasat-o mai moale cu sala, fara el oricum nu stiu cum caram rucsacii…

Prima partea a urcarii seamana cu muntii nostri inalti, gol alpin si iarba. Mai sus insa, dispare orice urma de vegetatie si se urca pe morena si apoi pe ghetar. Calul a avut ceva probleme la traversarea torentilor care curg din ghetar, dar a gasit drumul pana la urma. Dupa cateva ore, am ajuns si in tabara de baza, era plin de corturi, abia am gasit si noi doua locuri unde sa le montam pe ale noastre.

Efectele altitudinii se faceau deja simtite, urma sa petrecem doua zile pentru aclimatizare si abia apoi sa pornim spre varf. Ceva bubuieli in cap, muci insangerati, senzatie de oboseala permanenta, nimic serios…

Prognoza meteo arata bine, insa realitatea era usor diferita. 🙂 Batea vantul tare si varful era in nori de multe ori. In afara turelor scurte pana la peste 4000 m si inapoi, petreceam mai tot timpul dormind sau fierband apa. Dolce far niente 100%… 🙂

Spre varf am pornit la 2 dimineata, mergeam la frontale fara sa vedem mare lucru. Din cand in cand intalneam si alti matinali care mergeau in aceeasi directie. Cand s-a luminat de ziua eram deja inconjurati de zapada, urcam pe ghetar pe o panta interminabila. Dupa care urma alta panta, zapada era tot mai inghetata si oboseala tot mai mare. Si in fata si in spate se vedeau insiruite grupurile de alpinisti legati in coarda. Aerul parca era tot mai putin pe masura ce urcam, ne miscam in reluare si fara vlaga. Mai auzeam si parerea optimista a unui camarad: “sa ma c… in el de varf, hai sa ne pozam aici”. 🙂 Dar, cumva cumva, nu am cedat psihic si am ajuns sus pana la urma. Kazbek, 5047 m, cel mai inalt punct din zona, privelistea era spectaculoasa, am avut noroc de vreme buna.

Abia la coborare am realizat cat urcasem, de data asta am mers tot drumul pe lumina, dupa 13 ore eram inapoi in tabara de baza. Singurul lucru pe care il voiam era somnul. Urma sa coboram abia a doua zi, asa ca era suficient timp pentru dormit.

Nu am mai asteptat calul, am lasat rucsacii grei in tabara si am luat-o inainte la vale. Nici n-am pornit bine si am dat peste o mare ciudatenie. Niste japonezi carau dupa ei cursierele in sus pe ghetar. Cu ce scop, nu stiu nici acum. Am mers pe jos la vale, apoi in masina de teren cunoscuta deja, dupa care ne-am mutat in alta spre Tbilisi. Acelasi model, cu volan pe dreapta si depasiri interesante. 🙂

Urma inca o seara petrecuta in Tbilisi cu mancare excelenta si bere pe masura. Apoi drumul spre casa si gata, aventura la 5000 m s-a incheiat. O sa vedem daca si ce va mai urma…pana atunci, pastrez piatra din Kazbek…

Cu gandul la Kazbek-ul din August 2017 si la pregatirea fizica care trebuie imbunatatita, am fost intr-o tura pe schiuri intr-un circuit al vulcanului din Harghita.

E o traversare foarte frumoasa care uneste cele 4 varfuri din zona. Se porneste din statiunea de schi (putin cunoscuta) Madaras, se trece peste munte si se coboara in Harghita-Bai.

Primul lucru care se remarca atunci cand ajungi in zona este contrastul cu celelalte statiuni de schi din Romania. Aici nu sunt cocalari, e putina lume si e foarte multa liniste.  Sunt doar cateva pensiuni si Csiki Sor la discretie. 🙂

Am stat intr-o casuta in padurea de brazi incarcati cu zapada, nici nu stiu de cand n-am mai vazut atat de multa.

Pe schiuri am urcat intai pe varful Madaras, cel mai inalt dintre cele 4 care inconjoara fostul crater al vulcanului. A urmat o coborare printre brazi in teorie, de-a dreptul printr-o padure destul de deasa in practica. 🙂

S-a traversat apoi pe sub urmatoarele doua varfuri si s-a urcat pe platoul Harghita-Ciceu. Urcarea a mers bine,  se simt imbunatatiri. 🙂 Dar e loc de mai bine, ca sa pot fi sigur macar ca-mi urc rucsacul greu pana in tabara de baza din Caucaz.

De la antenele de pe varful Ciceu doar coborare, directia Harghita-Bai. Locurile sunt spectaculoase, te plimbi printr-o lume alba de basm si cobori prin pulver printre copaci.

Seara, povesti cu oameni faini alaturi de Csiki Sor, daca tot suntem in zona. 🙂

Dar cateva poze pot descrie mai bine cum arata locurile prin care am trecut…

A fost o vara plina de ture pe munte, care se incheie cu o saptamana demult planificata.

Tatra Inalta, cel mai inalt sector al lantului carpatic. Slovacia, o tara fosta comunista, in mod normal destul de asemanator totul cu ce vedem la noi. Gresit insa, cand vine vorba de munte. Surprinzator de dezvoltata zona turismului montan, reteaua de cabane si trasee, multimea de oameni care urca pe munte in fiecare zi.

Dar te obisnuiesti repede cu binele. 🙂 Odata ajunsi la fata locului, am pornit cu o tura de drumetie pentru acomodarea cu masivul. Daca, la prima vedere, muntele e destul de asemanator cu Carpatii nostri, descoperi ulterior ca e mult mai stancos si sunt foarte multe lacuri. Reteaua de poteci e amenajata intr-un fel in care n-am crezut ca se poate face, bolovanii sunt mutati din loc asftel incat sa contureze poteca si sa previna eroziunea datorata deplasarii haotice a turistilor. Asta nu s-a intamplat de azi pe maine si arata preocuparea oamenilor de aici pentru munte. La noi nu e cazul. 😦

Poteci amenajate.

E plin de cabane pozitionate la diverse altitudini, cabane curate in care iti face placere sa stai. Iar unele sunt chiar luxoase si, foarte probabil, mult mai scumpe. Aprovizionarea celor aflate la inaltimi mai mari se face cu spatele, aici sunt ultimii sherpa din Europa. Exista si competitii de carat la deal greutati cat mai mari. La unele bifurcatii de poteci sunt locuri unde se depoziteaza alimente, butoaie de bere, etc, pe care cei care vor si sunt in stare le pot duce in sus. Cine duce un bagaj primeste o masa gratis la cabana. N-am incercat, cred ca nu ne era foarte foame. 🙂

Oare cate kg duce?

De a doua zi am trecut la treburi mai serioase, catararea pe granit. Prima data Žabí kôň, 2291 m, o creasta foarte aeriana si spectaculoasa aflata chiar pe granita slovaco-poloneza.

Arata cam de speriat la prima vedere, insa pe granit exista aderenta suficienta cat sa nu cazi cu usurinta. Dar chiar si legat in coarda, aici caderea nu e o optiune. Mai ales pe zonele orizontale, nimeni nu vrea sa vina in pendul. 🙂 Cu toate astea, am pierdut o espadrila intr-o regrupare si am continuat cu un bocanc. Dupa ce am coborat de pe creasta ne-am incercat norocul la baza stancilor si, spre surprinderea mea, am gasit espadrila inainte de lasarea intunericului…

Espadrila + bocanc. 🙂

O privire in Polonia.

Alt obiectiv a fost varful Gerlach, 2655 m, cel mai inalt varf din Carpati. Nu exista poteci care sa duca pe varf, este accesibil numai pe trasee tehnice de-a lungul crestelor. Am pornit la ora 5 dimineata si am ajuns inapoi la ora 20. Traseul este lung si solicitant dar sunt destui care il abordeaza. Inclusiv Lolek si Bolek, cum i-am botezat noi, doi “curajosi” fara nici un echipament de catarare, doar cu casti in cap si mainile in buzunare. 🙂 Urcau si coborau de pe creasta, incercand sa gaseasca pasaje pe unde pot trece fara coarda.

Pe varf am lasat niste steaguri tibetane pe care le am de ani de zile si am tot uitat sa le iau cu mine. Nu cred ca vor supravietui prea mult, pentru ca acolo nu exista decat o cruce si o carte de varf in care ne-am trecut si noi, nu sunt si alte “podoabe”.

05:30 dimineata.

Cu Lolek si Bolek 🙂

Pe Gerlach, printre steaguri tibetane.

Dupa fiecare tura trebuie inclus in refacere si un “ceai” din Tatra. 🙂

In ultima zi am dat cataratul pentru bicicleta, exista o multime de trasee amenajate si marcate. Se adunase oboseala si nu a fost usor nici cu bicicleta la deal. Oricum, un mod perfect de a incheia o saptamana excelenta. Sa nu uitam totusi de gustul amar pe care ti-l lasa constatarea ca altii pot face lucrurile bine. Altii, in alta parte, nu in Romania. 😦

Intr-o vara plina de evenimente si in care serbarile intalnirii de 25 de ani au tinut 2 saptamani (chiar ca-n povesti 🙂 ), am rupt cateva zile pentru o tura pe creasta Fagarasului.

Trebuia sa fie o tura de 4 zile, men only 🙂 , insa si-au manifestat intentia si cateva colege. Spre binele lor, dupa cum aveam sa concluzionam mai tarziu, au renuntat din diverse motive si am ramas doar 3 care am pornit la deal. Planul era sa traversam creasta de la est la vest, cu dormit la cort sau la refugii, intai sub Moldoveanu la refugiul Vistea Mare, apoi la lacul Capra si, in ultima noapte, la lacul Caltun sau cabana Negoiu.

Ploua de cateva zile si prognoza nu arata prea bine. Pe drumul pe care am inceput sa urcam curgeau siroaiele si curand au aparut si traversari ale raului care nu mai erau prea usor de facut. Nici prea cald nu era in padure.

Mai pe podete, pe busteni, pe bolovani sau prin apa in chiloti si cu bocancii de gat, am reusit sa ajungem la refugiul Valea Vistei. Ploua incet dar inca nu eram foarte uzi, bocancii nu luasera apa chiar de tot, asa ca, dupa o pauza, am reluat urcusul.

Am iesit din padure si era ceata,  ploua insistent, tot asa urcam si noi, pana ne-au inconjurat niste caini ciobanesti aparuti de nicaieri. Sau din ceata, ca aia ne inconjura. Ciobanii au fost destul de prompti si s-au apropiat relativ repede sa-i potoleasca. Stateau zgribuliti sub niste folii de plastic pe post de impermeabil. Dupa ce le-am dat cate o gura de tuica sa se incalzeasca, au inceput sa insiste sa ne ducem inapoi  🙂 . Ploua tot mai tare si ei se lamentau tot mai abitir pe masura ce mai beau din tuica: “Nu va duceti acum pe creasta! E dezastru, uitati cum bate aici vantul, acolo nici nu poti sta in picioare! Sa nu va duceeeeti! ” 🙂 Si tot asa. Oricum, pana am stat acolo de povesti, vremea se strica vizibil, mai aveam vreo 2-3 ore pana la refugiul din creasta dar vantul era tot mai tare, vizibilitatea aproape de zero si ploaia din ce in ce mai intensa. Ni se schimbau toate planurile daca nu reuseam sa ajungem la locurile planificate de popas, dar a trebuit sa admitem ca nu mai e de mers in acele conditii si ar fi bine sa ne intoarcem la refugiu.

Ne-am intors, plouati, si la propriu si la figurat, bocancii erau plini de apa deja de la mlastinile aparute in iarba de la ploaie. Refugiul se prezinta in conditii bune, nu mai era nimeni acolo. Era inca devreme, nu era nici ora 17, dar am intrat in sacii de dormit, am incalzit apa si am baut cate un Fervex, dupa care am dormit tun pana a doua zi dimineata, cu o mica pauza cand ne-am trezit sa mai mancam o proteina (tot felul de carnati subtiri, fiecare avea la el cateva feluri). Dimineata aveam ochii lipiti, ne-am trezit destul de tarziu, am sarit in bocancii la fel de uzi ca seara si am pornit din nou spre creasta pe care o admiram de jos prin toate partile corpului :-).

Ciobanii erau tot acolo, ne-au intampinat cu “Cam tarziu veniti!”, le-am lasat sticla de tuica si am reluat urcusul de unde il lasasem cu o zi inainte. Vremea nu arata rau, dar nici bine, era ceva vizibilitate cand am ajuns in Portita Vistei.

Odata ajunsi pe creasta, s-au schimbat lucrurile. Eram in nori, era frig, vantul batea tare de ne lua de pe picioare uneori. Macar nu mai ploua…

In conditiile astea, am recalculat traseul si urma sa urcam Vf. Moldoveanu apoi sa mergem spre cabana Podragu. Pierdusem o zi, nu mai prea aveam cum sa ajungem la Negoiu in timp util. Poteca trece peste Vistea Mare (al treilea varf din Romania, 2527 m). Aici am intalnit primul grup de turisti, niste ucraineeni. Erau asa suparati pe vreme ca nici n-au mai mers pe Moldoveanu. Am lasat rucsacii pe Vistea Mare si ne-am dus pe Moldoveanu. Acolo am fost intampinati de cineva care era pierdut/a in ceata  🙂 .

Ne-am pozat, am semnat in cartea de varf,  ne-am intors pe Vistea Mare si ne-am continuat drumul spre Podragu in aceleasi conditii, ca magarii in ceata. De cabana am dat pur si simplu cu capul, nici n-am vazut cand ne-am apropiat. Erau acolo cativa turisti, aproape nici unul roman, doar 3 studenti demoralizati care incercau sa ajunga pe Moldoveanu, fiind prima oara cand urcau pe munte. In rest, un grup de bulgari, niste nemti si 2 israelience. Toti am dormit intr-un dormitor cu 2o de paturi.

Ca urmare, in loc sa fim deja langa Balea, la lacul Capra, noi eram cu o zi intarziere. Macar am avut parte de ciorba calda si de bere. 🙂 A doua zi am plecat, in aceleasi conditii de frig si ceata. Mergeam pe creasta si nu vedeam nimic in jur. Abia in a doua parte a zilei s-au mai imprastiat norii si am putut vedea pe unde trecem. Am intalnit foarte putini turisti, majoritatea straini. Israeliencele plecasera si ele cam in acelasi timp cu noi si ne-am tot depasit reciproc in cateva randuri. Dupa urcusuri si coborasuri repetate am ajuns la lacul Capra, cel mai frumos loc unde poti pune cortul in Fagaras, dupa parerea mea. Doar ca noi am carat cortul degeaba. Pe drum am deranjat doar doua capre negre care se uitau curioase la noi de dupa stanci.

Din fericire, ceata se mai risipise si macar aici ne-am putut bucura de ce vedem in jur. Cat am stat la lacul Capra am organizat transportul spre casa de la Balea. A trebui sa renuntam la Negoiu de data asta, insa ne vom intoarce  🙂 .

Cand vremea a inceput sa se corecteze noi a trebuit sa plecam, din pacate. Insa ne asteptau alte evenimente, alt munte in aceeasi saptamana. Urma sa urcam in Parang intr-un grup mult mai numeros, sa vedem lacul Calcescu, un alt loc spectaculos din muntii nostri.

Hai Romania!

Am asteptat de ceva vreme o tura in conditii de iarna in Piatra Craiului. Numai ca nu s-au potrivit toate asa cum ar fi trebuit. In primul rand vremea, extrem de schimbatoare in perioada asta…

Am pornit cu noaptea in cap spre munte, planul era sa fie doua zile intregi pe munte, tura de alpinism, la coltari si piolet. Din masina se vedea rasaritul, pe dreapta norii erau amenintatori deasupra crestei Fagarasului, pe stanga era senin.

Pana ne-am reunit si am pornit spre creasta, am fost ca-n povestea cu cei 4 apostoli, care erau 3, Luca si Matei. 😀

Din 4 cati trebuia sa mergem, am pornit 3, iar dupa o jumatate de ora am ramas 2. Creasta Pietrei Craiului se inalta brusc deasupra padurii, e clar ca urcarea nu va fi usoara…

Nu mai fusesem demult in Crai, am uitat cat de abrupt si solicitant este marsul de apropiere. Insa cumva si dupa cateva ore am ajuns la refugiul unde ar fi trebuit sa ramanem peste noapte. Refugiul Sperantelor, bun nume dupa urcarea nu tocmai usoara. 😀 Dar amenintarea vremii ne-a facut sa alegem cazarea la o pensiune in Zarnesti ca sa ne putem usca dupa ce, eventual, ne prinde ploaia pe traseu. Era buna ideea cu refugiul, am fi evitat urcusul solicitant si coborarea destul de lunga. Dar asta s-a dovedit a fi doar una dintre probleme.

Dupa pauza de la refugiu, unde am putut “admira” si resturile si gunoaiele ramase in spirit traditional de la vechea constructie, am intrat in sfarsit in traseu. Nu era zapada cata ne-am asteptat iar saritoarele erau descoperite. Vremea arata foarte bine, din fericire nu prea se nimerise prognoza, asa ca am urcat in Valcelul cu Fereastra.

Dupa cateva reprize pe zapada si cateva zone de catarare, am ajuns si in fereastra. In jos valea verde pare departe printre stancile pe care urcam. De aici mai este un hop, pana la Acul de la Amvon, un reper important al traseului, de unde se poate privi in voie abruptul spectaculos al Pietrei Craiului.

N-am zabovit prea mult sus, pret de cate un baton de energie si cat sa ne tragem sufletul, eu adica. 😀

La vale a mers mai repede, intai prin zapada destul de tare pe anumite portiuni, tocmai bine cat sa punem si coltarii, ca sa nu-i fi carat degeaba. Apoi cateva coborari in rapel si ne-am intors la refugiu.

De aici, coborarea abrupta prin padure, care a inceput sa devina tot mai dificila pe masura ce simteam cum ma dor tot mai multe parti din picioarele stranse in bocanci. Ceva nu era in regula si am constatat ce abia cand am ajuns la masina. Picioarele erau praf pe toate partile, pline de sange, bocancii tehnici incaltati prea rar si-au facut de cap si au muscat de unde au vrut. Nu se mai punea problema unei a doua ture in ziua urmatoare.:( Oricum, amenintarea ploii era tot mai mare, prognoza vremii suna si ea foarte urat, asa ca a trebuit sa renunt.

A fost insa o tura grozava, cu un partener pe masura. Picioarele se vor repara ele pana la tura urmatoare din vara in Tatra, iar bocancii sigur ajung pe olx. 😀

Pana atunci, sa respectam muntii si sa-i tinem curati!
http://rucksack.ro/respecta-muntii/

A trecut mai mult de un an de cand n-am mai scris nimic. Sa nu se fi intamplat nimic notabil? 🙂
Oricum, o tura de catarare pe conglomerat in Meteora nu poate fi trecuta cu vederea.
O saptamana intensa, planificata de cateva luni bune, in care am fost doar noi si stanca, intr-un loc unic pe planeta. Se pare ca aici a fost un fund de mare acum cine stie cate milioane de ani.

Am calatorit pe ruta Alba-Zarnesti-Brasov-Salonic-Meteora, cu pauza peste noapte in Salonic, Thessaloniki cum ii spun grecii. In oras e o atmosfera de relaxare, specific greceasca, multa lume pe strazi si la taverne.

In Meteora am ajuns urmatoarea zi, inainte de amiaza, ne-am cazat in satul Kastraki. A fost destul de dificil sa gasim macar o cafea la ora la care am ajuns, fiind “prea de dimineata” in Grecia inainte de 12. 😀

Kastraki e un sat pitoresc, tipic grecesc, cu taverne la tot pasul. Noi nu avem din pacate prea multe astfel de sate…

Alaturi, se afla un orasel, Kalabaka, ceva mai animat decat satul.

Nu am pierdut timpul, dupa ce ne-am cazat am pornit spre stanca pentru primele tentative de acomodare intr-un poligon echipat cu destule ancore. Iar unele erau in curs de montare. Pe restul traseelor ancorele sunt foarte rare, prima aparand uneori abia la 10 m inaltime.

Desi vazuta de la distanta stanca pare foarte greu de abordat datorita peretilor verticali, de aproape se mai schimba lucrurile. Sunt o gramada de prize, pietricele mai mari sau mai mici, si aderenta este foarte buna cand stanca este uscata. Cele mai solicitate sunt degetele de la picioare, dor la fiecare urcare si abia astepti sa scapi de espadrilele stranse.

A mers binisor, prinzi curaj si incredere cu fiecare urcare. Dupa aceste urcari de incalzire, am parcurs in fiecare zi trasee de mai multe lungimi de coarda, de diferite dificultati, maxim pasaje de grad V+ ori VI de data asta. Catararea, ramonajul, regruparile, nodurile, asigurarea celorlalti, rapelul devin si mai “interesante” cand te afli la zeci ori sute de metri inaltime. 😀

Dar fiecare urcare si experienta ghidului iti dau incredere astfel incat am ajuns si sa semnam in cateva din carnetele de pe turnuri.

Vremea a fost superba, nu am ratat nici o zi de catarare. Toate se incheiau invariabil cu masa si berea intr-o taverna de care ne-am lipit toata saptamana. O saptamana departe de stresul zilnic, in care psihicul s-a concentrat doar pe stanca si catarare si in care am simtit ca bateriile s-au incarcat la maxim.

La final, am adunat laolalta cateva imagini din aceasta tura pe muzica greceasca relaxanta. 🙂

https://www.youtube.com/watch?v=GO1NZGGYg6w

Asteptam de ceva vreme tura de catarare din Fagaras, trebuia sa fie la sfarsit de august insa nu ne-a lasat vremea.
La sfarsitul lui septembrie prognoza nu arata rau, asa ca am pornit cum se stabilise.
Din patru am mai ramas trei care am luat-o la deal, speram sa nu fie ca in povestea cu zece negri mititei. 🙂

Vremea era mohorata dar cu prognoza insorita in gand am ajuns pe intuneric la cabana Negoiu. E unul din locurile in care imi place cel mai mult, desi cabana parca ramane tot mai mult in urma vremurilor. E bine ca e izolata, nu exista acces auto, dar uneori asta pare sa fie un pretext pentru a nu imbunatati mai nimic vreodata sau pentru a avea preturi de restaurant la conservele incalzite servite pe post de mancare. Dar nu de asta am venit, asa ca e buna berea indiferent de pret.

Planul era sa urcam sambata pe Scara Negoiului (Creasta Ferastraului) si duminica pe Custura Ciobanului. Deja imi imaginam cum vom admira de sus vaile de sub noi intr-o zi insorita cum promisese prognoza. 🙂
Doar ca dimineata, cu noaptea in cap mai bine zis, era cam ceata dar am pornit hotarati, sigur mai sus vom iesi deasupra norilor.
Insa pe masura ce urcam zapada era tot mai prezenta. In scurt timp ghetele de vara s-au udat, dar daca am pornit intr-o directie nu ne-am mai uitat inapoi. 🙂 Am decis ca vom intra pe traseu, chiar daca nu aveam coltari, aveam cate un piolet asa ca ne-am pus pe treaba fara sa vedem prea multe in jur din cauza cetii foarte dese.

Am mers binisor, experienta ghidului ne-a dat incredere si curaj. Mie unul nu mi-ar fi totuna cu cine urc, am incredere in Marian si nu stiu daca m-as simti linistit sa urc pe rute tehnice cu altcineva. Au fost momente cand nu stiam de ce-mi sunt amortite degetele de la maini, de frig sau de teama (constienta sau nu) la trecerea peste vreun pasaj dificil. Ar fi prins bine coltarii, dar a trebuit sa ne descurcam fara.
Traseul a durat mai mult cu cateva ore decat in conditii de vara, pe Negoiu am ajuns inainte de lasarea intunericului, tocmai la timp cat sa mai avem un pic de lumina sa trecem de Cleopatra la coborare si sa iesim din ceata si zapada pana s-a facut intuneric de tot. Ghetele alunecau pe stancile ude si nu o data am dat cu fundul de pamant la coborare, oricat de atent incercam sa pasesc.

A doua zi ar fi trebuit sa o luam de la capat pe alt traseu dar incaltarile si hainele ude, ceata care nu s-a ridicat defel, oboseala zilei precedente in care am realizat mai mult decat ne propusesem, toate ne-au determinat sa decidem ca vom cobori la masini.

Cam asa arata Creasta Ferastraului intr-o zi insorita, macar in poze sa o vedem daca de aproape n-am reusit. 🙂

Pozele de mai jos descriu cred ca cel mai bine evolutia lucrurilor pe parcursul turei. Despre aceasta tura ori altele puteti afla mai multe pe http://www.rucksack.ro, din perspectiva ghidului (http://rucksack.ro/o-tura-de-toamna-in-fagaras). 🙂

Una peste alta, o experienta extraordinara pentru oricine iubeste muntele.

La inceputul lui mai s-a derulat stagiul de catarare pe care il asteptam de ceva vreme. Urmatorul va fi in octombrie http://rucksack.ro/catarare/cursuri-de-pregatire/initiere-in-catarare/

Locatia a fost in Macin, in muntii Dobrogei, cei despre care in general se stie si se invata la geografie ca sunt ca niste dealuri.

Locul de intalnire a fost punctul de trecere a Dunarii cu bacul de la Braila. Merge treaba destul de bine la imbarcarea si debarcarea masinilor, nu se asteapta prea mult. Doar la un moment dat, cat oamenii stateau linistiti pe bac pe langa masini si asteptau traversarea, s-au trezit brusc nervii intr-un pasager, care din senin inceput sa urle intr-un stil original romanesc: “Hai dom’le, ce mai asteptam de nu pornim odata?!!? Pierdem timpul aici!”. Ala de manevra bacul nu s-a apucat si el de urlat ca raspuns, ci doar i-a aratat o barja cat o strada care urca in lungul Dunarii si bloca trecerea la momentul ala. “Aaaa, scuze, n-am vazut”, s-a imblanzit brusc revolutionarul de ocazie. Avem cam multi astfel de revolutionari domestici din pacate si dam de ei la fiecare pas. Vorba aia, au capul mic si mai sta si creierul lejer inauntru 🙂

Am trecut si Dunarea si am mai mers o bucata cu masinile, pana la capatul comunei Greci. Am parcat masinile, am luat tot ce era in ele in spate si ne-am pornit la deal, spre locul de campare.

Cara Magarii

Pe drum Marian ne-a prezentat deja imprejurimile, culmile Macinului si cate ceva din istoria locurilor. El umbla demult pe cararile din Macin, toate traseele de catarare le-a amenajat aici incepand de acum mai multi ani. Asa ca n-am simtit urcusul, doar de o pauza a fost nevoie pana am ajuns in saua unde urma sa ne instalam.

Corturi se ridica

Tabara

Am pus corturile si am si pornit sa vizitam peretii de catarare. In momentul ala aratau cam imposibil de abordat, insa impresia asta urma sa se schimbe pe parcursul zilelor ce au urmat.

Perete la prima vedere

S-a intunecat pana ne-am intors la corturi, tocmai bine pentru partea de discutii teoretice. Dar stiam ca vom folosi timpul la maxim, asa ca am dardait putin de frig si am facut noduri pe intuneric cat am povestit tot felul de lucruri legate de catare si nu numai.

Urmatoarele 3 zile am avut acelasi program. Dimineata deplasare la peretii de catarare, instructaj si demonstratii la fata locului, apoi tentative de a urca pe cat mai multe trasee cu nume care mai de care mai pitoresc: armata rosie, calea cea buna, pocaitul, banane, iarba, memorial, fetelor, bilelor (sau baietilor 🙂 ).

Instructaj

Catarare in mansa, artificiala, cu protectii mobile, urcare ca secunzi, ploaie pe care patinau espadrilele ca pe gheata…am trecut prin toate
timp de 3 zile si jumatate.

Tentative de perfectionare 🙂

Seara ajungeam rupti la corturi, uneori pe intuneric, insa nu dormeam fara portia de teorie povestita pe bancutele de sub pomi 🙂

Comuna Greci vazuta de sus

Musafir

Greu cu scaritele la artificial

Secund cu protectii mobile

Rapel pe lungime destul de mare cat sa simti emotii 🙂

Bouldering de incheiere. Unde-s multi puterea creste 🙂

Din pacate timpul a trecut repede. Am petrecut cateva zile fantastice, in care am reusit sa lasam deoparte stresul si sa ne concentram doar asupra fricii de inaltime si asupra prizelor minuscule din stanca. Ture se organizeaza insa, Marian sta de fapt pe munte :), asa ca doar timp sa fie.
Am pus la viteza 2x cateva imagini filmate in aceste zile, le puteti vedea ascultand si cea mai nou piese Metallica, “Lords of summer”. Piesa noua pe stil vechi. 🙂

https://www.youtube.com/watch?v=S5dIhd0Pryg&feature=youtu.be

Poza de grup

Anul asta n-am mai prea scris. Probabil ca n-am avut ce. 🙂
Pe munte nu am urcat mai defel. Dar imi pare bine ca am ocazia sa o fac pana nu se termina 2013.
Am planificat de ceva vreme, tot cu Marian Anghel, o tura pe schiuri in Bucegi. Zapada nu este, asa ca am schimbat destinatia, chiar daca doi din cinci au renuntat.

In muntii Fagaras zapada este mai mare si speram sa avem pe ce schia.
A doua zi de Craciun, dimineata devreme, suntem la Balea Cascada. Atmosfera e foarte turistica. Nici tipenie de om, un caine care urla la luna si niste usi metalice care scartaie ca intr-un film de groaza. Dar nu-i bai, ne echipam si ne asezam la rand la telecabina. Logic, suntem primii 🙂

E prima oara cand merg la schi pe langa partie asa ca trebuie sa ne obisnuim cu echipamentul. In plus fata de schiul pe partie sunt pieile de foca ce se monteaza la urcare pe talpa fiecarui schi. Marian a adus si rucsacii ABS si aparatele DVA pentru fiecare dintre noi.

Sus vremea era cam rea, ceata si vant. Am dat o fuga pana la cabana Salvamont Arges sa mai lasam din lucruri apoi ne-am intors in caldarea Balea.

Cabana Salvamont

Pana la cabana si inapoi ne-am initiat in mersul pe schiuri prin zapada asa ca am trecut direct la treaba. Adica am luat-o la deal spre saua Doamnei.

Urcus

Panta

Urcam cat putem si ne pregatim de prima coborare. Panta pare cam abrupta, zapada e mare si are crusta la suprafata.
Dar nu putem ramane sus, nu? 🙂
Ne montam declansatoarele la rucsacul ABS si ne facem curaj.

Coborare

Ne dam drumul la vale si ce sa vezi? Suntem tot pe jos, la fel ca atunci cand am urcat prima data pe schiuri.
Dar suntem aici sa exersam asa ca urcam si coboram cat ne tin picioarele. Rucsacii sunt destul de grei asa ca e destul de obositor. Se pare ca mi-am cam pierdut conditia fizica. Vantul suiera, zapada se crapa in urma noastra sau la desele cazaturi insa ajuta sa stim ca avem rucsacii cu airbag in spate. Sau macar sunt sanse 97% sa ajute conform statisticii. 🙂
Vremea s-a inrautatit, cand s-a terminat si ceaiul neindulcit din termos am coborat la cabana Paltinul. Eu unul sunt cam rupt, nu ma satur de ceai, apa si ciorba fierbinte…
Inainte sa se intunece ne-am intors la cabana Salvamont. E bine ca e liniste totala aici, ne-a mai explicat Marian “moartea caprioarei”, dar tot am picat de somn foarte devreme, desi am gasit pe pervazul salvamontistilor o cutie cu praf magic. 🙂

Praful

A doua zi am luat-o de la inceput, vremea a fost mult mai buna. Am urcat in saua Doamnei iarasi dar am coborat in cealalta parte, pe valea Doamnei.
De cand am plecat de la cabana un caine s-a tinut dupa noi toata ziua, fie ca urcam ori coboram. Un caine rosu, un fel de vulpe 🙂

Saua Doamnei

Caine la datorie

A mers mai bine decat in ziua precedenta, incepem sa ne obisnuim cu schiatul in zapada mare, doar urcatul e in continuare o problema 🙂
Am verificat si structura zapezii, e o operatie care trebuie facuta obligatoriu inainte de a te aventura pe o portiune cu risc de avalansa. Am sapat gropi, am studiat cristalele de zapada cu lupa, am testat rezistenta zapezii. Erau 3 straturi de omat care nu stateau prea bine unul peste altul, suficienta concluzia ca sa ne intretina gandurile ca e posibil sa facem zapada sa plece cand coboram. Din fericire n-a fost cazul.

In groapa

Zapada

La coborare am stat o ora la coada la telecabina. Oamenii vin sa se pozeze cu hotelul de gheata. Cam multa galagie dupa linistea din ultimele doua zile…

Am pus laolalta un filmulet cu poze si imagini in miscare inregistrate cu aceasta ocazie.
http://youtu.be/9Q-xYfxCQHQ

Se zice ca, odata ce descoperi schiatul in afara partiei, ti se deschide practic tot muntele, sezonul de schi se lungeste atata timp cat mai gasesti pe undeva zapada.
Toate astea vin la pachet cu riscurile stiute pe munte. Rucsacul ABS e cea mai avansata solutie existenta deocamdata. Scopul e sa nu ramai ingropat, 97% sanse nu e putin, nu? 🙂
Un exemplu fericit… http://www.youtube.com/watch?v=hR7aAfuAOOQ

Altfel, s-a mai dus un an, dar vine altul. La cat mai multi ani!