h1

Peak Lenin – un varf prea indepartat?

July 23, 2019

Am asteptat cu entuziasm maxim expeditia in Pamir si tentativa de ascensiune a varfului Lenin (7134 m). Mi s-a parut cel mai potrivit sa-l intalnesc pe nenorocitul de intemeietor al comunismului care-si tine bustul pe varf. Plus ca despre varf se zice ca nu e greu accesibil, nefiind prea multe pasaje tehnice. As fi vrut sa fi citit din vreme si celelalte statistici care dau rata de succes in atingerea varfului la 30%. Pana la urma le-am pus cap la cap dar o sa vedem cum…

Problemele minore apar inca de la aeroport de la Bucuresti, unde rusii de la Aeroflot verifica la sange toate bagajele de cala si de mana, greutate, lungime, latime, grosime si ce mai vor ei. A trebuit sa le desfacem si sa le recombinam la fata locului in agitatia de la check-in.
Odata depasit momentul si ajunsi in avionul spre Moscova, nu a mai fost asa rau. Ne-au preluat tovarasele stewardese imbracate in ceva tip capot rosu cu cordon si cu stema Aeroflot pe bonete, stema care se poate vedea ce contine.
Nu am primit sandwich-uri cat epsilon (vezi Tarom) ci mancare serioasa.
Grupul s-a reunit complet la Moscova, de bucurie am intrat la business lounge, unde avea acces unul dintre noi, si iar mancare si bautura la discretie. 🙂
Dupa cateva ore de leneveala am urcat in celalalt avion, Moscova – Osh (Kyrgystan). Aici ce sa vezi, iar de mancare. 🙂

Oricum, pana la urma aterizam in Osh in toiul noptii si ne-am inceput plimbarea pe la hotel, cafenea si supermarket inainte de plecarea spre Tabara Baza.
Aveam un microbuz caruia nu i se deschidea/inchidea usa, era mereu o mare lupta a soferului. Urma sa mergem vreo 6 ore, pe ce drum inca nu stiam. Am mers cam 3 ore traversand munti de peste 3000 m, cand ne-a oprit armata in adidasi, am mai vazut modelul asta prin Tibet. Au cerut pasapoartele si permisele de acces in rezervatie pe care, ce sa vezi, nu le primisem de la agentia locala. Asta a dus la parlamentari si telefoane fara sfarsit. Nu stiu nici acum de ce ne-au lasat sa trecem, dupa mai mult de o ora, ca permisele tot nu le primisem. Drumul devenise deja spectaculos, muntii Pamir se inaltau perfect albi pe partea stanga. Am si parasit asfaltul curand si am luat-o spre ei pe un drum cu hartoape si hurducaturi. Urma sa mai mergem cam 2 ore pana la TB. Trebuie sa ai stomacul tare la cate izbituri se incaseaza si la cum sari de pe scaun.

La inceput e doar arid si plin de pietre apoi mai apare iarba, turme de animale si iurtele localnicilor. Nu exista nici macar un pom, totul e sterp sau acoperit cu ceva iarba. Pana si focul in iurte il fac cu balega. Si e plin de marmote grase peste tot.

Tocmai cand a aparut si tabara in raza vederii, frana iar. Unde suntem? De dupa o movila cu iarba apare un tasti-basti cu un AK-47 fara incarcator: “-Salaam Alaikum! -Alaikum Salaam! Ce vrei?”
Ce sa vrea? Pasapoartele si permisele!
Am luat-o de la inceput, telefoane, munca de lamurire a soferului, s-au mai adunat ceva localnici si stateau toti pe iarba si asteptau ceva. Noi nu faceam nimic, ne-am dat jos, mancam fructe si asteptam. Cred ca s-au saturat de conversat la telefon cu aia de-i vedeau la cateva sute de metri ca au venit si au cerut ceva de baut. Aveam o cola la 1L, au primit-o cu bucurie si am putut pleca. Poate asta era permisul dar ne-am prins prea greu. 🙂
Asa ca am putut debarca la TB unde am gasit conditii neasteptat de bune si o vedere superba spre munte. Tabara e echipata cu corturi fixe de doua persoane, paturi cu saltele, perne si pilote, cate 2 sezlong-uri la fiecare cort, iar spatiile comune sunt organizate in iurte traditionale. Exista curent, wc-uri la care poti trage apa si fiecare cabina e plina de hartie igienica, plus chiuvete echipate cu sapun. Nu ma asteptam la asta la 3700 m intr-o tara saraca. Multe cabane de munte din Romania ar trebui puse pe foc!

Cat suntem in TB primim 3 mese pe zi, nici nu ne-am dus bine la prima cina ca am si interactionat cu echipa Diamir, ceva agentie care se pare ca aduce multa lume aici si au, cel putin de data asta, un ghid rus imbecil caruia nu-i pasa decat de el si poate de cei 15 germani pe care-i pastoreste. Era foarte revoltat ca ne-am asezat la masa la care trebuie sa stea ei. Ne vom mai intersecta cu grupul asta.
E lume pestrita aici, din toata lumea, dar evident ca predomina limba rusa sau cunoscatorii ei.
Am identificat destul de repede si mascota de anul asta, o matroana elvetiana care sta in iurta VIP. A venit sa zaca aici cateva saptamani si roiesc multi in jurul ei. Isi cara in fiecare zi sezlongul in jurul taberei si isi da cu parerea savant despre toate cu fiecare ocazie.

Nu am stat prea mult degeaba, ziua urmatoare planuiam sa pornim spre Tabara 1, 4400m, cu o parte din bagajele necesare mai sus (corturi in special, bocancii si hainele de altitudine, mancare, butelii arzator etc.) si sa ne intoarcem inapoi la TB.
Dimineata doctorul din TB ne-a verificat tensiunea, pulsul si saturatia de oxigen. Au inceput sa fie diferite toate de cum sunt in mod normal, tensiune putin crescuta, puls crescut mult si oxigen scazut. Asta e, ne aclimatizam.

Traseul pana in T1 s-a dovedit foarte lung si cu diferenta de nivel serioasa. Inima bubuie in cap de la efort dar sa o consideram parte din procesul de aclimatizare. Vremea s-a stricat inainte sa ajungem la T1, ningea si era deja destul de tarziu insa ne-am tinut de plan, am depozitat bagajele si am luat-o la vale inapoi. Am ajuns la lumina frontalelor si cam rupti.

Ne tinem de plan in continuare, umplem rucsacii cu ce n-am dus la prima tura si am surpriza ca al meu e si mai greu. 🙂
Iarasi control medical dimineata dupa micul dejun si inainte de plecare, parca arata si mai rau toate valorile. Pulsul meu, care sta sub 60 de obicei, nu mai scade acum sub 100. La fel la toata lumea. Nu e prea bine dar pornim…
Pasapoartele a trebuit sa le lasam in TB in caz ca patim ceva pe sus. Incurajator, nu? 🙂
Drumul e si mai anevoios din cauza greutatii dar macar acum il stim in toata splendoarea lungimii lui. Exista si un serviciu de coletarie cu cai, 3 $/ kg de bagaj, dar inca n-am apelat la el. Ne gandim pentru coborare cand trebuie sa aducem  dintr-o data tot ce am carat de 2 ori.
Totusi, spre deosebire de ziua precedenta cand ne-am chinuit o ora sa trecem torentul de ghetar fara sa ne udam, de data asta am gasit caii la odihna si ne-au trecut pentru 5$ pe fiecare, nenegociabil.

 

Am ajuns cam epuizat la T1 si cu o vaga senzatie de greata. N-am mai lungit-o si am rezolvat ca dupa o betie. Apoi totul a fost perfect. 🙂

Urmeaza o zi de pauza aici la T1 si apoi doua nopti petrecute la T2, 5300 m, pentru aclimatizare, apoi coborare la TB cateva zile pentru refacere si odihna. Conditiile sunt aproape ca la TB si aici doar ca apa nu mai curge la wc, e doar o gaura deasupra ghetarului.

Am petrecut o zi odihnindu-ne, corturile se incing groaznic peste zi, am stat mai mult in sala (iurta) de mese. E si o angajata foarte galagioasa si simpatica pe aici, o fata de clasa a XI-a, Ice sau Ais ii suna numele. Lucreaza pe durata verii, mai are 5 surori si un frate acasa. S-a jucat cu noi un fel de joc de dame dar cu ceva extrareguli locale, doar ea castiga intr-una.

Oboseala parca se simte tot mai tare, dimineata la 5 ar trebui plecat spre Tabara 2 (5300m). Nasul e atat de uscat si plin incat ies practic stafide rosii din el cand il suflu.
La un moment dat s-a produs agitatie in tabara, ajunsese si echipa Diamir. Astia ori ne urmaresc ori avem ghinionul sa fim pe acelasi program.
Pregatim bagajele si echipamentul si ne punem la somn, urmeaza o noapte scurta, trebuie sa plecam devreme, pana zapada e inca tare si sa nu ne prinda caldura pe drum.

Planul e plan, dar realitatea difera uneori. Am plecat la timp insa ne deplasam cam incet. Toti 5 legati in coarda mergem in ritmul celui mai lent, cu pauze destul de lungi si dese.
Ruta spre T2 se dovedeste foarte grea. Inaintam pe panta accentuata la coltari si piolet. Colac peste pupaza il mai auzim si pe boul de ghid Diamir cum incearca sa-si faca loc printre noi exact intr-o zona abrupta de traversare crevase echipata cu corzi fixe. Impingea coarda noastra sa poata trece el. Cei ce-l urmau isi cereau scuze, ca nu inteleg unde se grabeste. Un tampit sau asta o fi stilul rusesc, mai sportiv.

Panta nu cedeaza, o tine tot asa, noi urcam prea incet si ajungem in zona expusa avalanselor exact cand e mai “bine”, la amiaza si cu 24 de grade pe termometru. Valea pe care o traversam se mai numeste si Frying Pan, tocmai din aceste motive. Aici se presupunea sa sprintam macar pe curba de nivel si, cum nu s-a putut, cel mai lent a fost somat sa iasa din coarda pentru ca tot grupul e in pericol. Extrema solutie totusi si nu stiu cat de potrivita. Aici a pornit in 2017 o avalansa care i-a prins pe multi dar nu a facut totusi victime, din fericire.

In cele din urma am depasit zona periculoasa si eram deja aproape de T2.

Am ajuns epuizati, tabara e in panta, nici n-am mai avut putere sa cautam loc de cort altundeva decat in partea de jos. Apoi a trebuit sapat in zapada pentru platforma de cort, montat, topit zapada sa avem apa de baut si alte activitati casnice. Spre deosebire de celelalte tabere de mai jos, buda e doar….mai incolo. 🙂 O crevasa aparent mica dar totusi trebuie atentie sa nu cazi in ea si un zid de zapada de jumatate de metru dupa care te vede oricine. Sunt chiar unii norocosi care au cortul langa buda si le place sa stea pe afara.

Partea serioasa e ca se pare ca am o diaree extrema, de 2 ori am fost in 3 zile insa vine doar apa. Dezastru ce o fi pe acolo, ii dau cu Imodium.
Topitul zapezii merge destul de anevoios pana umplem cateva termosuri. Apa o dezinfectam cu pastile de purificat. Bine ca suntem deasupra de buda. 🙂
Incerc sa beau cat mai mult ceai, probabil ca-s si foarte deshidratat.
Urmatoarea zi e oricum doar pentru aclimatizare la altitudinea asta, stam mai mult prin cort, citim, ascultam muzica. Dispozitia nu e cea mai buna, abia ma misc, capul cam bubuie, pulsul sta evident peste 100. Asta nu e bine defel, cred ca ar fi trebuit sa coboram. Pe masura ce urca soarele corturile se incing la peste 40 grade, ling si zapada sa ma mai racoresc.
Varful se vede spectaculos de aici, iti vine sa alergi sa-l atingi. Ceva mai sus de corturi se zareste si panta pe care se urca la T3, 6200 m, numita si Pig Hill, abrupta si amenintatoare, dar inca nu e momentul pentru noi. Dimineata urmatoare o luam la vale pana in TB unde vom petrece cateva zile de refacere.

Sau asa am crezut! Dimineata la ora 3 cand m-am trezit NU MA PUTEAM RIDICA DIN FUND SI PARCA ERAM BEAT!
Nenorocit de HACE, edem cerebral de altitudine, tocmai pe mine m-a gasit!
De aici nu-mi amintesc vreo cateva ore, dar se pare ca am ramas constient. S-a cerut elicopter insa nu este asa ceva in zona. Avem un medic cardiolog in grup si am primit dexametazona tablete din propria mea colectie. A aparut si un rus, un fel de responsabil la T2, impreuna cu un alt medic german si au hotarat sa mai stam o ora pentru ca e intuneric si poate imi revin puterile. Nu eram chiar atat de dus intrucat se pare ca am fost in stare sa vorbesc si cu medicul ala. Camarazii au folosit ora respectiva sa ma echipeze si sa ma pregateasca pentru targa-sanie (akja) cu care urma sa coboram. Alaturi mai era un grup de romani din care doi au sarit sa ne ajute cu sania. Se pare ca la intrebarile daca pot sta in picioare eu le aratam ca pot sta ca ursul. Nici in cort nu mai puteam intra. Beat de-a dreptul. Si le-am cerut sa faca si poza cand m-au instalat pe targa. 🙂

Era deja lumina de cand incep sa-mi amintesc ca vorbeam cu ei in timp ce coboram. Ghidul asigura sania de sus si-mi dadea drumul salam peste crevase, ceilalti tineau de ea cum puteau si-si tineau si ei echilibrul. Se pare ca am facut si o pauza de wc pe modelul “din barca” de care imi amintesc foarte vag, tot doi oameni au trebuit sa ma sprijine. Am ajuns incetisor si spre baza ghetarului unde au aparut 4 nepalezi sa preia sania de la cei obositi deja. Cand s-a terminat zapada au luat instalatia pe sus peste pietre pana in tabara, cu tot cu mine.
Am reusit sa cobor insa nu puteam sta in picioare, m-au ajutat sa ajung in sala de mese unde am constatat ca pot sedea si am si mancat ceva.

In starea asta urmatorul mijloc de transport era calul pana in TB de unde urma sa merg cu microbuzul 6 ore pana in Osh, o vesnicie.
Oricum, am observat ca ma tin bine pe cal, problema mare fiind doar cand trebuia sa merg. Nuray, un localnic proprietar de cai, avea grija de mine. Ma intreba tot la 5 min daca-s in regula. Riscanta treaba totusi in starea in care ma aflam si pe pantele pe care mergeam, cred ca am avut noroc de un cal bland.

Stiind ca trebuie sa merg la doctor m-am incapatanat sa fac un dus la TB tinandu-ma de pereti. A ajutat oricum, eram mizerabil cu diareea si cu aceleasi haine pe mine de cateva zile.
Seara tarziu am ajuns si la hotel in Osh unde a venit un doctor sa ma vada. Surprinzator, tensiunea, pulsul si saturatia de oxigen redevenisera perfect normale, ca la campie (Osh e la sub 1000 m altitudine). M-a pus mai departe pe o schema cu dexametazona si acetazolamida. Da-i cu substante!
Hotelul e in regula, am unde ma reface. Bucataria e buna doar ca ajung greu pana la restaurant, inca ma tin de pereti.
Am stat 2 nopti la oras, intre timp camarazii coborasera la refacere in TB. Eram inca in grafic, insa riscurile se pare ca sunt prea mari sa o iau de la capat atat de devreme. Ne-am reintalnit cu o seara inainte ca ei sa porneasca din nou, am urcat eu inapoi la TB. Numai ca acum ambitiile pareau sa fi scazut. Cred ca s-au speriat de ce s-a intamplat si, pe fondul de simptome de altitudine, majoritatea si-au ajustat obiectivul. Acum zic ca merg doar pana la T2 sa aduca materialele de acolo. Sper sa reuseasca sa urce mai sus…

Eu nu pot decat sa le multumesc tuturor celor care m-au ajutat sa trec peste asta si ca m-au adus rapid jos inainte sa fie prea tarziu. Altfel cine stie unde se ajungea. Cum zicea unul dintre ei: “Fii fericit ca te-ai nascut din nou, muntele e tot aici!” Asta arata cat de important e grupul cu care mergi si daca e in stare sa ajute la nevoie.

Pentru mine expeditia Peak Lenin 2019 s-a cam terminat.
Mai departe o sa am parte de o saptamana de asteptare si refacere la TB asteptandu-i sa se intoarca in siguranta.
Si intre timp sa diger si sa accept situatia, dezamagirea si realitatea. Dar mai ales sa ma bucur c-am scapat ieftin totusi dupa ce am trecut razant pe langa moarte…si sa mai reflectez la turele la mare altitudine…

S-au intors repede, intai unul din grupul nostru apoi celalalt grup de patru romani de la care am aflat ca in curand va veni jos si cel de-al treilea camarad al nostru, care nu a mai putut urca din T2. Deci mai sunt doi care speram sa atace varful…
Celalalt grup de romani s-au descurcat bine, trei au pornit din T3 spre varf la miezul noptii pe un frig cumplit si un vant care te lua de pe picioare, abia se tineau in piolet pe pantele expuse. Pe urcarea finala spre varf pe unul l-au apucat simptomele edemului, nu mai vedea decat umbre si a luat-o impleticit in jos. Nu l-au putut lasa singur asa ca s-au intors cu el. Abia l-au tinut si au coborat cum au putut pana a acceptat injectia cu dexametazona si au ajuns la primele corturi. Cam asta e cu altitudinea.:( Varful asta pare sa nu se lase cucerit prea usor, tovarasul Lenin.
In acelasi timp, o chinezoaica de peste 50 ani a ratacit 23 de ore intre T3, varf si inapoi, deja o cauta toata lumea cand a gasit-o un sherpa. A aparut voioasa in TB dupa 2 zile. Ce sa mai zici…

Ultimele vesti nu-s prea incurajatoare, aflam prin statie ca ai nostri nu ar fi putut aborda varful din cauza vremii si ca ar cobori spre T1. Rusul responsabil cu taberele superioare zice ca suntem ca racheta care a decolat si isi pierde pe rand cate o bucata inainte de a ajunge pe orbita. Racheta romaneasca, as completa eu. Foarte plastic descris, insa ar trebui sa vedem de ce s-a intamplat asta…deocamdata e limpede ca nu te poti pune cu muntele.

Avem confirmarea ca restul rachetei romanesti a ajuns in T1. Asta e o mare usurare. Au pornit spre varf, insa de la 6500 m s-au intors in T3 din cauza vantului puternic si a frigului.

Ca sa fie si mai rau, vestea vine impreuna cu stirea ca o parte din echipa Diamir e blocata de epuizare la 6700 m, intre ultima tabara si varf. Cretinul ala de ghid al lor se poate sa aiba si el rolul lui. Salvarea se poate face numai terestru pe aici iar singurii care pot ajunge acolo la ora asta sunt nepalezii sherpa. Insa pana la locatia grupului blocat e cale lunga. Sper sa se termine cu bine…cand se intampla langa tine nu e chiar ca la tv. Pana la urma se pare ca a fost vorba de un rus blocat pe varf si abandonat acolo de “colegii” din grup. A fost coborat cu greu…

La tabara de baza e o agitatie continua, se apropie varful de sezon. Ca sa nu stam chiar degeaba exploram imprejurimile, mai vedem cate ceva din tara asta salbatica.

Cat zac pe sezlong si ma uit la munte vad tot felul de oameni in jurul meu si aud tot felul de povesti. Unii accepta orice le propun ghizii (multi nepalezi, pentru ca in Himalaya nu se urca in perioada asta), altii incearca sa faca ei planul pentru ca nu li se pare destul de dinamic ce li se propune (chinezi). Doar ca, indiferent de pregatirea anterioara, se pare ca putini constientizeaza la ce efort se inhama si ce presupune sa urci un astfel de urias…eu le-am aflat pe propria piele…

Ne-am reunit in cele din urma, au coborat si cei doi care au incercat varful. La un pahar de bere rememoram zilele trecute, eu incerc in mod special sa umplu golul de cateva ore din care nu-mi amintesc nimic. Chiar si asa suna inspaimantator si realizez cat noroc am avut ca am fost coborat la timp.

Asta e doar o relatare seaca a faptelor insotita de imagini, emotiile din spatele cuvintelor le percepe fiecare in propriul fel. Ce pot eu sa sa spun e ca marea realizarea acestei expeditii e ca am ajuns jos in viata si fara probleme majore. Iar experienta traita…nepretuita!

Hai Romania! Hai dracului odata!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Grupul de Istorie Alpină (GIA)

Blogul celor interesaţi de istoria mersului pe munte: alpinism, drumeţie, căţărare, schi

Bergführerbuch

Poveștile unui ghid montan

%d bloggers like this: