High A(l)titude

A fost o vara plina de ture pe munte, care se incheie cu o saptamana demult planificata.

Tatra Inalta, cel mai inalt sector al lantului carpatic. Slovacia, o tara fosta comunista, in mod normal destul de asemanator totul cu ce vedem la noi. Gresit insa, cand vine vorba de munte. Surprinzator de dezvoltata zona turismului montan, reteaua de cabane si trasee, multimea de oameni care urca pe munte in fiecare zi.

Dar te obisnuiesti repede cu binele. 🙂 Odata ajunsi la fata locului, am pornit cu o tura de drumetie pentru acomodarea cu masivul. Daca, la prima vedere, muntele e destul de asemanator cu Carpatii nostri, descoperi ulterior ca e mult mai stancos si sunt foarte multe lacuri. Reteaua de poteci e amenajata intr-un fel in care n-am crezut ca se poate face, bolovanii sunt mutati din loc asftel incat sa contureze poteca si sa previna eroziunea datorata deplasarii haotice a turistilor. Asta nu s-a intamplat de azi pe maine si arata preocuparea oamenilor de aici pentru munte. La noi nu e cazul. 😦

Poteci amenajate.

E plin de cabane pozitionate la diverse altitudini, cabane curate in care iti face placere sa stai. Iar unele sunt chiar luxoase si, foarte probabil, mult mai scumpe. Aprovizionarea celor aflate la inaltimi mai mari se face cu spatele, aici sunt ultimii sherpa din Europa. Exista si competitii de carat la deal greutati cat mai mari. La unele bifurcatii de poteci sunt locuri unde se depoziteaza alimente, butoaie de bere, etc, pe care cei care vor si sunt in stare le pot duce in sus. Cine duce un bagaj primeste o masa gratis la cabana. N-am incercat, cred ca nu ne era foarte foame. 🙂

Oare cate kg duce?

De a doua zi am trecut la treburi mai serioase, catararea pe granit. Prima data Žabí kôň, 2291 m, o creasta foarte aeriana si spectaculoasa aflata chiar pe granita slovaco-poloneza.

Arata cam de speriat la prima vedere, insa pe granit exista aderenta suficienta cat sa nu cazi cu usurinta. Dar chiar si legat in coarda, aici caderea nu e o optiune. Mai ales pe zonele orizontale, nimeni nu vrea sa vina in pendul. 🙂 Cu toate astea, am pierdut o espadrila intr-o regrupare si am continuat cu un bocanc. Dupa ce am coborat de pe creasta ne-am incercat norocul la baza stancilor si, spre surprinderea mea, am gasit espadrila inainte de lasarea intunericului…

Espadrila + bocanc. 🙂

O privire in Polonia.

Alt obiectiv a fost varful Gerlach, 2655 m, cel mai inalt varf din Carpati. Nu exista poteci care sa duca pe varf, este accesibil numai pe trasee tehnice de-a lungul crestelor. Am pornit la ora 5 dimineata si am ajuns inapoi la ora 20. Traseul este lung si solicitant dar sunt destui care il abordeaza. Inclusiv Lolek si Bolek, cum i-am botezat noi, doi “curajosi” fara nici un echipament de catarare, doar cu casti in cap si mainile in buzunare. 🙂 Urcau si coborau de pe creasta, incercand sa gaseasca pasaje pe unde pot trece fara coarda.

Pe varf am lasat niste steaguri tibetane pe care le am de ani de zile si am tot uitat sa le iau cu mine. Nu cred ca vor supravietui prea mult, pentru ca acolo nu exista decat o cruce si o carte de varf in care ne-am trecut si noi, nu sunt si alte “podoabe”.

05:30 dimineata.

Cu Lolek si Bolek 🙂

Pe Gerlach, printre steaguri tibetane.

Dupa fiecare tura trebuie inclus in refacere si un “ceai” din Tatra. 🙂

In ultima zi am dat cataratul pentru bicicleta, exista o multime de trasee amenajate si marcate. Se adunase oboseala si nu a fost usor nici cu bicicleta la deal. Oricum, un mod perfect de a incheia o saptamana excelenta. Sa nu uitam totusi de gustul amar pe care ti-l lasa constatarea ca altii pot face lucrurile bine. Altii, in alta parte, nu in Romania. 😦

Intr-o vara plina de evenimente si in care serbarile intalnirii de 25 de ani au tinut 2 saptamani (chiar ca-n povesti 🙂 ), am rupt cateva zile pentru o tura pe creasta Fagarasului.

Trebuia sa fie o tura de 4 zile, men only 🙂 , insa si-au manifestat intentia si cateva colege. Spre binele lor, dupa cum aveam sa concluzionam mai tarziu, au renuntat din diverse motive si am ramas doar 3 care am pornit la deal. Planul era sa traversam creasta de la est la vest, cu dormit la cort sau la refugii, intai sub Moldoveanu la refugiul Vistea Mare, apoi la lacul Capra si, in ultima noapte, la lacul Caltun sau cabana Negoiu.

Ploua de cateva zile si prognoza nu arata prea bine. Pe drumul pe care am inceput sa urcam curgeau siroaiele si curand au aparut si traversari ale raului care nu mai erau prea usor de facut. Nici prea cald nu era in padure.

Mai pe podete, pe busteni, pe bolovani sau prin apa in chiloti si cu bocancii de gat, am reusit sa ajungem la refugiul Valea Vistei. Ploua incet dar inca nu eram foarte uzi, bocancii nu luasera apa chiar de tot, asa ca, dupa o pauza, am reluat urcusul.

Am iesit din padure si era ceata,  ploua insistent, tot asa urcam si noi, pana ne-au inconjurat niste caini ciobanesti aparuti de nicaieri. Sau din ceata, ca aia ne inconjura. Ciobanii au fost destul de prompti si s-au apropiat relativ repede sa-i potoleasca. Stateau zgribuliti sub niste folii de plastic pe post de impermeabil. Dupa ce le-am dat cate o gura de tuica sa se incalzeasca, au inceput sa insiste sa ne ducem inapoi  🙂 . Ploua tot mai tare si ei se lamentau tot mai abitir pe masura ce mai beau din tuica: “Nu va duceti acum pe creasta! E dezastru, uitati cum bate aici vantul, acolo nici nu poti sta in picioare! Sa nu va duceeeeti! ” 🙂 Si tot asa. Oricum, pana am stat acolo de povesti, vremea se strica vizibil, mai aveam vreo 2-3 ore pana la refugiul din creasta dar vantul era tot mai tare, vizibilitatea aproape de zero si ploaia din ce in ce mai intensa. Ni se schimbau toate planurile daca nu reuseam sa ajungem la locurile planificate de popas, dar a trebuit sa admitem ca nu mai e de mers in acele conditii si ar fi bine sa ne intoarcem la refugiu.

Ne-am intors, plouati, si la propriu si la figurat, bocancii erau plini de apa deja de la mlastinile aparute in iarba de la ploaie. Refugiul se prezinta in conditii bune, nu mai era nimeni acolo. Era inca devreme, nu era nici ora 17, dar am intrat in sacii de dormit, am incalzit apa si am baut cate un Fervex, dupa care am dormit tun pana a doua zi dimineata, cu o mica pauza cand ne-am trezit sa mai mancam o proteina (tot felul de carnati subtiri, fiecare avea la el cateva feluri). Dimineata aveam ochii lipiti, ne-am trezit destul de tarziu, am sarit in bocancii la fel de uzi ca seara si am pornit din nou spre creasta pe care o admiram de jos prin toate partile corpului :-).

Ciobanii erau tot acolo, ne-au intampinat cu “Cam tarziu veniti!”, le-am lasat sticla de tuica si am reluat urcusul de unde il lasasem cu o zi inainte. Vremea nu arata rau, dar nici bine, era ceva vizibilitate cand am ajuns in Portita Vistei.

Odata ajunsi pe creasta, s-au schimbat lucrurile. Eram in nori, era frig, vantul batea tare de ne lua de pe picioare uneori. Macar nu mai ploua…

In conditiile astea, am recalculat traseul si urma sa urcam Vf. Moldoveanu apoi sa mergem spre cabana Podragu. Pierdusem o zi, nu mai prea aveam cum sa ajungem la Negoiu in timp util. Poteca trece peste Vistea Mare (al treilea varf din Romania, 2527 m). Aici am intalnit primul grup de turisti, niste ucraineeni. Erau asa suparati pe vreme ca nici n-au mai mers pe Moldoveanu. Am lasat rucsacii pe Vistea Mare si ne-am dus pe Moldoveanu. Acolo am fost intampinati de cineva care era pierdut/a in ceata  🙂 .

Ne-am pozat, am semnat in cartea de varf,  ne-am intors pe Vistea Mare si ne-am continuat drumul spre Podragu in aceleasi conditii, ca magarii in ceata. De cabana am dat pur si simplu cu capul, nici n-am vazut cand ne-am apropiat. Erau acolo cativa turisti, aproape nici unul roman, doar 3 studenti demoralizati care incercau sa ajunga pe Moldoveanu, fiind prima oara cand urcau pe munte. In rest, un grup de bulgari, niste nemti si 2 israelience. Toti am dormit intr-un dormitor cu 2o de paturi.

Ca urmare, in loc sa fim deja langa Balea, la lacul Capra, noi eram cu o zi intarziere. Macar am avut parte de ciorba calda si de bere. 🙂 A doua zi am plecat, in aceleasi conditii de frig si ceata. Mergeam pe creasta si nu vedeam nimic in jur. Abia in a doua parte a zilei s-au mai imprastiat norii si am putut vedea pe unde trecem. Am intalnit foarte putini turisti, majoritatea straini. Israeliencele plecasera si ele cam in acelasi timp cu noi si ne-am tot depasit reciproc in cateva randuri. Dupa urcusuri si coborasuri repetate am ajuns la lacul Capra, cel mai frumos loc unde poti pune cortul in Fagaras, dupa parerea mea. Doar ca noi am carat cortul degeaba. Pe drum am deranjat doar doua capre negre care se uitau curioase la noi de dupa stanci.

Din fericire, ceata se mai risipise si macar aici ne-am putut bucura de ce vedem in jur. Cat am stat la lacul Capra am organizat transportul spre casa de la Balea. A trebui sa renuntam la Negoiu de data asta, insa ne vom intoarce  🙂 .

Cand vremea a inceput sa se corecteze noi a trebuit sa plecam, din pacate. Insa ne asteptau alte evenimente, alt munte in aceeasi saptamana. Urma sa urcam in Parang intr-un grup mult mai numeros, sa vedem lacul Calcescu, un alt loc spectaculos din muntii nostri.

Hai Romania!