High A(l)titude

A fost o vara plina de ture pe munte, care se incheie cu o saptamana demult planificata.

Tatra Inalta, cel mai inalt sector al lantului carpatic. Slovacia, o tara fosta comunista, in mod normal destul de asemanator totul cu ce vedem la noi. Gresit insa, cand vine vorba de munte. Surprinzator de dezvoltata zona turismului montan, reteaua de cabane si trasee, multimea de oameni care urca pe munte in fiecare zi.

Dar te obisnuiesti repede cu binele. 🙂 Odata ajunsi la fata locului, am pornit cu o tura de drumetie pentru acomodarea cu masivul. Daca, la prima vedere, muntele e destul de asemanator cu Carpatii nostri, descoperi ulterior ca e mult mai stancos si sunt foarte multe lacuri. Reteaua de poteci e amenajata intr-un fel in care n-am crezut ca se poate face, bolovanii sunt mutati din loc asftel incat sa contureze poteca si sa previna eroziunea datorata deplasarii haotice a turistilor. Asta nu s-a intamplat de azi pe maine si arata preocuparea oamenilor de aici pentru munte. La noi nu e cazul. 😦

Poteci amenajate.

E plin de cabane pozitionate la diverse altitudini, cabane curate in care iti face placere sa stai. Iar unele sunt chiar luxoase si, foarte probabil, mult mai scumpe. Aprovizionarea celor aflate la inaltimi mai mari se face cu spatele, aici sunt ultimii sherpa din Europa. Exista si competitii de carat la deal greutati cat mai mari. La unele bifurcatii de poteci sunt locuri unde se depoziteaza alimente, butoaie de bere, etc, pe care cei care vor si sunt in stare le pot duce in sus. Cine duce un bagaj primeste o masa gratis la cabana. N-am incercat, cred ca nu ne era foarte foame. 🙂

Oare cate kg duce?

De a doua zi am trecut la treburi mai serioase, catararea pe granit. Prima data Žabí kôň, 2291 m, o creasta foarte aeriana si spectaculoasa aflata chiar pe granita slovaco-poloneza.

Arata cam de speriat la prima vedere, insa pe granit exista aderenta suficienta cat sa nu cazi cu usurinta. Dar chiar si legat in coarda, aici caderea nu e o optiune. Mai ales pe zonele orizontale, nimeni nu vrea sa vina in pendul. 🙂 Cu toate astea, am pierdut o espadrila intr-o regrupare si am continuat cu un bocanc. Dupa ce am coborat de pe creasta ne-am incercat norocul la baza stancilor si, spre surprinderea mea, am gasit espadrila inainte de lasarea intunericului…

Espadrila + bocanc. 🙂

O privire in Polonia.

Alt obiectiv a fost varful Gerlach, 2655 m, cel mai inalt varf din Carpati. Nu exista poteci care sa duca pe varf, este accesibil numai pe trasee tehnice de-a lungul crestelor. Am pornit la ora 5 dimineata si am ajuns inapoi la ora 20. Traseul este lung si solicitant dar sunt destui care il abordeaza. Inclusiv Lolek si Bolek, cum i-am botezat noi, doi “curajosi” fara nici un echipament de catarare, doar cu casti in cap si mainile in buzunare. 🙂 Urcau si coborau de pe creasta, incercand sa gaseasca pasaje pe unde pot trece fara coarda.

Pe varf am lasat niste steaguri tibetane pe care le am de ani de zile si am tot uitat sa le iau cu mine. Nu cred ca vor supravietui prea mult, pentru ca acolo nu exista decat o cruce si o carte de varf in care ne-am trecut si noi, nu sunt si alte “podoabe”.

05:30 dimineata.

Cu Lolek si Bolek 🙂

Pe Gerlach, printre steaguri tibetane.

Dupa fiecare tura trebuie inclus in refacere si un “ceai” din Tatra. 🙂

In ultima zi am dat cataratul pentru bicicleta, exista o multime de trasee amenajate si marcate. Se adunase oboseala si nu a fost usor nici cu bicicleta la deal. Oricum, un mod perfect de a incheia o saptamana excelenta. Sa nu uitam totusi de gustul amar pe care ti-l lasa constatarea ca altii pot face lucrurile bine. Altii, in alta parte, nu in Romania. 😦