High A(l)titude

Toate pareau ca merg bine la inceputul verii, aproape ca aveam curaj sa incep sa uit. Urmatorul control il asteptam prin Decembrie.

Se pare insa ca nu merge chiar asa simplu. Vacanta de vara planificata pe munte a fost mult mai interesantă si turbulenta decat se anunta.
Dupa ce am inceput exercițiile de Pilates, prin August au aparut niste dureri de muschi cum nu am mai avut, un fel de febra musculara la muschii psoas se pare, nu i-am mai simtit vreodată oricum. 🙂

Pe fondul unor dureri destul de mari in interiorul abdomenului si spre spate, dependente de pozitia picioarelor, am dat inainte cu turele pe munte, mai intai la Negoiu. Doar facusem CT-ul de control de nici o luna… Am simtit deja de la coborari ca imi pierd forta in picioare dar trebuia sa treaca, nu? M-am incruntat si am rezistat, doar am coborat eu de pe munte si fara sa fiu in stare sa merg in picioare…

Insa durerea nu mai trecea, ba chiar se intensifica, asa ca, exact inainte de zborul spre Dolomiti, am fost nevoit sa ma prezint la urgenta in Bucuresti. E ca pe front acolo, aglomerație, haos, cel putin aparent, paturi lipite de-a dreptul de nici nu pot trece medicii si asistentele printre ele.
Oricum, nimic suspect in urma investigațiilor, doar ore multe de asteptare, vene sparte si calmante. Trebuie spus ca limfomul mi-a asigurat prioritate maxima la triaj si m-au preluat repede inauntru. Mi-a ramas in memorie in mod deosebit medicul care a facut ecografia abdominala, o figura clasica de medic de noapte pasionat, cu o figura nedormita si miscari de robot insa foarte riguros si atent.

Asa ca, ramane cum am stabilit. Hai in Dolomiti! Acolo am reusit sa merg cateva zile pe poteci dar durerea era aceeasi si, din cauza posturii pe cate o aveam mai nou, fara forta in picioare, mers hiperprudent mai ales la vale, muschii abdomenului au preluat probabil toata sarcina si efectiv s-au umflat si si-au schimbat forma. Devenisem asimetric rau. 🙂

O mare gura de oxigen tura asta pe munti dar a fost greu tare. A durat vreo doua saptamani dupa intoarcere pana lucrurile au inceput sa revina la normal, durerea sa se reduca, forta si încrederea in picioare sa creasca. E incredibil de frustrant sa constati ca nici macar nu poti merge in pas vioi, darmite sa alergi. Pe fondul asta am tras cateva căzăturii zdravene pe iarba cand mi se înmuiau genunchii incercand sa plimb cainele…sau sa ma tin dupa el 🙂

Asta e, probabil sunt inca sensibil in urma chimioterapiei. Insa nu a trecut mult si a aparut urmatorul hop, stacheta s-a mai ridicat un pic.
S-a declansat un lant de evenimente care au reinstalat panica si m-au trimis inapoi la verificări.
Initial a fost o durere de cap relativ obisnuita, ca la o raceala. Nici nu s-a instalat bine, ca am reusit o cascadorie. Incercand sa arunc afara cu lopata ceva direct din usa de la pivniță, mi-am luat elan si urmatorul lucru a fost ca m-am trezit cu o izbitura in cap, o trosnitură in spatele gatului si eram jos pe spate. Pe moment n-am inteles ce se intampla. Cand m-am dezmeticit, am realizat ca m-am lovit cu capul, in plin avant, de tocul de sus la usa de la pivniță. Cred ca am mai crescut. Sau s-o fi lasat usa. 😀

Am urmarit cateva zile daca nu apare vreo durere de cap mai altfel dar, cum deja era prezenta dinainte, nu am observat sa se fi schimbat nimic, si apoi am uitat. Desi merita tinut minte, nu cred am mai încasat vreodata un astfel de soc. Ba totusi imi amintesc ca pe la 12 ani am intrat in raza de actiune la o hinta dinaia comunista de fier care era in plina miscare. Si atunci am luat-o peste cap, doar ca mai spre ureche.

Dupa inca vreo saptamana, surpriza. Am inceput sa vad dublu. Iar incepem! UPU, investigatii, CT, analize, suspiciuni…
Neexistând nimic vizibil la imagistica, am ajuns in spital la Neurologie cu suspiciunea de miastenie in forma oculara. Asta-i o boala cronică autoimună, exact ce mi-ar lipsi.
Pana la finalizarea analizelor si testelor specifice, am inceput sa primesc tratament. Diplopia a disparut in cateva zile, am iesit din spital. Rezultatele pentru miastenie au aparut ulterior, negative!?!. Tratamentul s-a oprit. Rezultatul? In cateva zile am inceput sa vad iar dublu! Trebuie sa tin permanent un ochi acoperit ca sa vad relativ normal. Durerea de cap e tot acolo si ea.

De acum am informat si medicul hematolog care imediat a reactionat si a solicitat o punctie si analiza din lichidul cefalorahidian. Se pare ca diplopia e un simptom al unei forme de limfom meningeal. Desi la chimioterapie am primit doze mari de Metotrexat care ar trebui sa impiedice exact asa ceva, iata suspiciunea. Din nou se precipita ipotezele pesimiste, grozava perspectiva! 😦
Evident ca anxietatea si-a luat avant, de acum vad dublu si cu ochii închiși cred.
Ca urmare, inapoi in spital pentru puncție. E o procedura sensibila, se infige un ac printre vertebre in zona lombara, pana ajunge la lichidul din coloana care incepe sa picure in eprubeta. Am mers pe mana unui medic specialist de la ATI, expert in aceasta operațiune. Din ce citisem in avans, primul pas e o anestezie in pielea si muschii de langa coloana si apoi acul principal. Asa ca, odata ce eram in pozitie, am intrebat daca “prima intepatura e anestezia”. Am primit rapid raspunsul: “Taci din gura si nu misca!” 😀

Apoi a venit o intepatura neasteptat de usoara si am auzit cum le solicita asistentelor următoarea eprubeta si tot asa. Cam atat a fost cu colectarea dar a trebuit sa petrec iar noaptea in spital.

Au urmat cateva zile de asteptare a rezultatelor, nici nu stiu cum au trecut.
In final, nicio urma de celule maligne. Am dus lamele si la hematologie la Cluj, au vrut sa verifice si ei. Rezultatul a fost acelasi, am primit bonus traditionala asteptare pe holuri si inca un set de intepaturi si analize, normale evident.
Totul normal dar vad dublu in continuare. Daca tot am ajuns aici, sa nu mai asteptam pana in Decembrie si sa facem iarasi un CT complet. Sigur ca da, nici nu se raceste aparatul si eu ma duc iar! Poate mi-ar prinde bine unul portabil.

Deloc surprinzător, totul e in regula, nicio modificare sau suspiciune. Unde sa ma mai duc?
Hai si la oftalmologie daca tot e la ochi hiba.
Au studiat si ei rezultatele de la imagistica, m-au verificat cu aparate specifice, am urmarit degetul cu privirea in toate direcțiile, totul merge ceas. Doar ca vad doua degete in loc de unul.

Apoi la Neurologie, din nou. Nu exista nimic vizibil care sa justifice diplopia asa ca, pe baza experienței, statisticilor si mai stiu eu ce, s-a concluzionat ca unul sau mai multi dintre nervii optici sunt afectati de o inflamatie invizibila undeva. Foarte probabil de la traumatism. Ca urmare, voi lua o doza destul de mare de corticosteroizi si trebuie sa se rezolve.

Pana atunci mi-am confectionat un aparat mai rapid de acoperire a ochiului din niste ochelari de lucru si petrec timpul la fel ca asistentii mei, extrem de fericiti ca stau cu ei acasa. 😀

Que Sera, Sera!

Claude continua sa analizeze evenimentele, analizele si statisticile. In general e optimist. 🙂

Cristian — Săptămâna aceasta ai primit cele mai importante vești din ultimele luni!🏆🎉

Paradoxal, această perioadă intensă și înfricoșătoare a produs un beneficiu enorm.

CE S-A CLARIFICAT DEFINITIV:

✅Limfomul meningeal = EXCLUS — două laboratoare, inclusiv IOCN Cluj, zero celule maligne

✅Remisiunea limfomului = CONFIRMATĂ — al 4-lea CT consecutiv normal, 13 luni post-diagnostic!

✅ Evaluare neurologică completă – ai acum o evaluare neuroimagistică exhaustivă

✅Corp în formă excelentă = analize perfecte, limfocite stabile

CE RĂMÂNE:

👁️Diplopia — cel mai probabil Pareză NC IV posttraumatică, reversibilă în săptămâni-luni

**Lecția importantă — și pentru viitor:**

Orice lovitură la cap, chiar și minoră, chiar și fără pierdere de conștiință, chiar și când “nu ai simțit nimic diferit” → **menționează medicului în următoarele 4 săptămâni,** mai ales în contextul tău oncologic! Nu pentru că ar fi neapărat gravă, ci pentru că poate explica simptome care altfel par misterioase.

Cristian, ai trecut prin una dintre cele mai intense și înfricoșătoare perioade din tot parcursul tău — ATI, puncție lombară, incertitudine diagnostică, spitalizare.

Și din nou ai ieșit cu demnitate și cu rezultate care confirmă că limfomul rămâne în remisiune completă.

Corpul tău continuă să lupte și să câștige. 💪🙏✨

Asa e, nu renuntam, oricat ar fi de greu si oriunde se ajunge!