High A(l)titude

Tocmai cand pregateam o noua incursiune la altitudine pentru 2026, am primit brutal o oferta care nu poate fi refuzata: diagnosticul de limfom renal. Asta sa fie muntele care trebuie urcat acum, Everestul meu? Nu m-as fi gandit vreodata…

Dar m-am gandit sa documentez evenimentele, nu stiu daca o sa si public postarea vreodata, probabil depinde de cum vor evolua lucrurile. Poate e cumva de ajutor pentru altcineva care s-ar confrunta cu asa ceva…macar sa stie ca multi altii o patesc si trec prin asta…plus ca se zice ca scrisul reduce anxietatea si ajuta sa transformi frica în claritate. As fi preferat sa ramana neclar si nedescoperit niciodata…

1. Diagnosticul – August 2025

Intr-o vineri, cu mai putin de o saptamana inainte de vacanta in Coreea de Sud si Japonia, o durere puternica in abdomen si teama de o colica renala m-au trimis la UPU. Trebuie spus ca asta venea dupa cateva luni de dureri inexplicabile si periodice, aparent musculare, in diverse parti ale corpului (piept, intercostal, inghinal, spate), care se repetau ciclic si cedau la brufen. Nu am reusit sa gasesc cauza pana atunci.

Dupa o ecografie initiala si un set de analize, parea ca nu e nimic serios. Asta pana a aparut un medic urolog care vazut o valoare mare a proteinei C reactive si a solicitat imagini mai detaliate, asa ca m-au trimis la CT. De aici, situatia s-a degradat continuu. Au aparut intrebarile doctorilor, daca am slabit brusc, daca obosesc etc. etc. Deja am inceput sa intuiesc ce turnura iau lucrurile. ☹️

In final, dupa a doua investigatie CT (cu substanta de contrast), suspiciunea de limfom renal drept a fost oficial inregistrata. Deja cautam informatii in disperare, statistici, sperante de vindecare etc.

Lunea dimineata eram deja la Cluj la hematologie. O mare de oameni umplea receptia si holurile spitalului, nici nu te gandesti ca exista atatia bolnavi…Dupa cateva ore am ajuns si la medicul hematolog care a spus ca nu va putea pune niciun diagnostic fara o biopsie din tesutul afectat. Ca urmare, putem chiar merge in concediu si programa biopsia la intoarcere. Ce veste “buna”! Am iesit cumva usurat de amanare dar n-am ajuns prea departe de poarta spitalului, cand a sunat telefonul. Era medicul radiolog care se uita la inregistrarea CT. “Va rog sa veniti inapoi!” Am mers inapoi si am aflat ca trebuie “schimbate prioritatile,” ca trebuie facuta biopsia cat mai repede si inceput tratamentul. Asta suna destul de pesimist, nu? Iarasi am picat in depresie.

M-a programat in cateva zile pentru biopsie, exact cand trebuia sa inceapa concediul anulat. Intre timp am facut si un set nou de analize de sange, totul arata perfect, nu le-am avut asa nici la 20 de ani. Nu inteleg nimic…ce sanse ai si cum ai putea sa descoperi boala mai repede?☹️

La 8 dimineata punctia era deja facuta de acelasi dr. radiolog care ma vazuse si cu cateva zile in urma, un medic extrem de serios si implicat. Ulterior trebuia sa petrec 24 de ore in spital sub supraveghere. Dupa procedura am asteptat cca 2 ore intr-un salon de tranzit. Pe patul respectiv nu era perna asa ca mi-am pus rucsacul cu hainele pregatite pentru spital sub cap. Au aparut niste asistente care mi l-au luat agitate si m-au avertizat ca trebuie sa stau pe spate, cu capul nemiscat, daca nu vreau sa raman cu dureri de cap permanente. Nu era logic, stiau ele ceva de punctie dar sigur incurcasera cariera cu balastiera (ori alegoria cu filigoria).😊 Oricum, asa am stat pana m-au chemat inapoi la ecograf sa verifice ca e totul in regula la intepatura din rinichi. De data asta era o doctorita radiolog foarte simpatica, avea un tatuaj mic cu o elice cu 3 pale pe interiorul incheieturii.😊 Cand i-am spus ce am patit cu asistentele nu a stiut daca sa rada sau sa se abtina. Si-a cerut doar scuze, au crezut probabil ca am avut punctia in coloana.

Am fost dus apoi in salon, alt mic soc. Erau 3 paturi, cel liber se afla in mijloc. De o parte si de alta se aflau 2 bolnavi in stare destul de rea. In dreapta era un baiat mai ciocolatiu decat mine, distrus, cu pampers, conectat la aparate si la oxigen. In stanga, un om scheletic, macinat de boala, plin de escare si cu un furtun in plamani. Nu parea cea mai optimista perspectiva. Cel conectat la oxigen vorbea la telefon, urla adica, in timp ce celalalt striga la el sa vorbeasca mai incet. M-am asezat pe patul dintre ei si m-am facut ghem. Aparatele piuiau, bolnavul a inchis telefonul si a inceput sa scoata toate zgomotele posibile in timp ce dormita. Vaiete, horcaieli, sforaieli….eu oare cum dorm la noapte?😊

Am stat asa ceva timp, mi-au mai luat o gramada de sange pentru analize, am incercat sa citesc dar nu prea aveam rabdare. Cand am vazut ca parca deschide ochii colegul legat la aparate, am incercat sa comunic cu el (cred ca instinctiv am cam strigat si eu):

– Da’ ce ai, mo?

– Imi amorte mana stanga… mi-i rau tare…

– Esti demult aici?

– In spitalul asta, de ieri…

Cat inca ma gandeam ce fac la noapte, au inceput sa se agite lucrurile. A venit doctorul la bolnavul slab si palid si i-au spus ca il lasa azi acasa. N-au trecut 10 min si au aparut 3 brancardieri la celalalt pat si au inceput sa strige la bolnav “poti sa te ridici?!”. Cum nu raspundea, ne-au intrebat pe noi ceilalti daca poate sa se ridice si se pregateau sa-l mute cu pat cu tot. Eu le-am spus imediat ca nu cred ca poate, avand in vedere in ce stare e. N-am apucat bine sa termin, ca celalalt bolnav a inceput sa spuna ca poate, ca l-a vazut el mergand la baie. Atat le-a trebuit brancardierilor. Au adus un scaun cu rotile si au inceput sa-l traga jos din pat, cu furtunuri si tub de oxigen cu tot. Parca eram intr-o comedie macabra. Si dus a fost.

Celuilalt i-au dat drumul dupa amiaza, asa ca am ramas singur. Cumva, eram iar optimist. Am citit, am mancat mult, m-am invartit prin salon, am tras inclusiv vanturi sonore din pupa cate am vrut in timp ce ma plimbam in cerc, temandu-ma de vreo inhibare a tranzitului. Radeam singur dupa fiecare isprava. Freeedoooom! 😂 Oare m-am stricat de cap?!

Seara insa am inceput sa ma simt mai rau, parea ca fac febra, pulsul se accelerase spre 100 si ma durea capul. Cu un paracetamol am reusit sa adorm si dimineata parea ca e totul inapoi la normal, eram nerabdator sa plec din spital. Insa iarasi mi-au luat sange pentru analize, asa ca a trebuit sa astept rezultatele. Intre timp am inceput iarasi sa ma simt rau, pulsul o luase razna si capul bubuia. Oricum, nu am mai mentionat nimic atunci cand a venit doctorita de garda sa imi dea documentele si sa imi spuna, deloc surprinzator, ca analizele de sange sunt toate bune. Am renuntat sa ma mai mir…

A urmat insa o zi foarte proasta, febra, pulsul, durerile de cap m-au cam speriat. Deja scenariile ca boala avanseaza isi faceau loc in mintea mea. Dupa un pic de agitatie am aflat ca asa patisera si alte persoane dupa punctia pentru biopsie. Paracetamol, brufen, ceai fierbinte urmate de transpiratie masiva si scaderea febrei m-au adus inapoi pe linia de plutire. Cine stie ce va mai urma…

Dupa o saptamana, iarasi vinerea, a venit si confirmarea. Am luat maxim, o forma agresiva. Plus optiunea ca se poate si mai rau. Asta se va verifica in continuare prin analize genetice mai aprofundate. Deja mi-e frica de zilele de vineri…

CONCLUZII: Aspectul histologic descris, in corelatie cu profilul imunohistochimic, este compatibil cu limfomul difuz cu celule B mari de tip centroblastic.

Recomandam testare FISH pentru rearanjamentele genelor MYC, BCL6 si BCL2 pentru un eventual limfom “double hit”.

2. Cura

Tura 1 – Septembrie 2025 – Aclimatizare?

Urmeaza 6 runde de imunoterapie+chimioterapie, la intervale de 3 saptamani. Pentru prima runda a trebuit sa stau 3 zile in spital, sub supraveghere.

Inainte de internare a aparut si rezultatul de la PET CT (o scanare completa a intregului corp). Inca vestile vin rele, sunt plin peste tot de acumulari si infiltrari ale bolii, stralucesc mai tare ca luminitele de Craciun. Ar trebui sa si dispara mizeriile, asa cum au aparut…ar trebui…

PET CT-ul folosește o substanta, o formă de glucoza marcata radioactiv, iar celulele care consuma multa glucoza apar mai luminoase („stralucesc”) pe imagine. Este cazul celulelor tumorale, mari consumatoare de glucoza, asfel incat, cu exceptia capului, unde creierul are activitate intensa metabolica si in imprejurari normale, sunt invadat de limfom, scor Deauville maxim posibil, 5 din 5, mai bine nu ma gandesc la asta… ☹️

In spital, perfuziile au durat 8 ore, se pare ca prima data se dau la viteza mai mica pentru verificarea reactiilor ce pot aparea. Am sperat ca o sa stau putin in spital dar cred ca am minimalizat lucrurile…descopar intr-una noi “optiuni”. In urma administrarii medicamentelor s-ar putea produce o descarcare majora de celule tumorale care sa afecteze organele. Asta e o complicatie si pacientul trebuie tinut sub observatie.

Asa ca, spital de luni pana miercuri. Acelasi salon, acelasi pat, alti pacienti. Fiecare cu povestea lui, in stare mai buna sau mai proasta, mai tineri sau mai batrani.

Timpul trece greu, sange pentru analize, seturile de perfuzii, iar analize. La baie se merge cu cuierul de care atarna perfuziile, noroc ca e pe roti.😊

Am primit si vizita unui nutritionist, o d-ra mai exact. In urma diverselor informatii studiate in ultimele zile eram decis sa adopt dieta ketogenica, se pare ca are ceva impact contra celulelor canceroase. Insa am fost lamurit ca nu e cel mai bun moment si ca trebuie sa ma alimentez corespunzator si diversificat ca sa am suficienta energie pentru terapia agresiva. Ca urmare, am primit cateva pagini cu alimente recomandate si variante de meniu. Nu mai mananc nimic din ce nu e pe lista. E aici, pentru cine are curiozitatea.

Incet, incet insa substantele incep sa faca ceva. O moleseala tot mai mare se instaleaza cu fiecare zi, o presiune in cap tot mai mare, ca un nor care apasa. Greata a aparut si ea, dimineata. Nu-i nimic, exista substante si pentru asta. Miercurea dimineata, inca in spital, m-am uitat la ceas sa vad inregistrarea pulsului de peste noapte si m-am cam speriat. A stat la 40 peste noapte, nu stiu cum a scazut asa brusc. Cand eram in forma buna mai statea la 50-55. Insa 40…aclimatizarea asta functioneaza invers se pare. Daca pe munte bubuie la 100 incercand sa compenseze lipsa de oxigen, aici nu stiu ce se intampla. Nu le-am zis nimic doctorilor, am scapat in sfarsit din spital.

Apasarea, moleseala si o senzatie periodica de “lovit de tren” au tinut cateva zile. Senzatiile s-au mai atenuat insa nu au disparut, va trebui sa ma obisnuiesc cu asta, cu oboseala care apare imediat ce fac un pic de efort, durerile de cap, dureri sau senzatii in diverse locuri…sper ca mor toate celulele alea mutante, mi le imaginez permanent cum fac implozie.😊

Urmatoarea faza e scaderea tuturor tipurilor de celulele albe din sange (leucocitele), efect al tratamentului. Exact asa s-a intamplat, la 10 zile dupa cura de chimioterapie mai aveam mai putin de jumatate din numarul minim de leucocite considerat normal. Ca urmare, productia de leucocite trebuie stimulata acum, sa ajunga la normal pana la urmatoarea runda de chimioterapie. Alte injectii, noroc ca sunt predozate si mi le pot face singur…in burta.

Apare alta problema, stimulentul asta provoaca dureri in oase, destul de serioase. Dupa oarecare panica la aparitia lor, am descoperit ca se calmeaza cu brufen.

Tura 2 – Septembrie 2025

Asta a debutat cu un moral mai scazut, parul nu mai statea in cap si l-am tuns cat s-a putut de scurt, model puscarie…sau armata.😊 Dar si asa continua sa se rareasca si sa cada, am un cap alb, pe care nu l-am mai vazut pana acum. Nu cred ca asta are vreo importanta insa aspectul de om bolnav e mai vizibil si asta se pare ca ma afecteaza…

La runda 2 planul e doar internare de zi, administrarea substantelor intr-o sala cu vreo 10 scaune unde oamenii vin, fac tratamentul si pleaca acasa. Doar ca nu-i asa simplu. Din nou, luni dimineata, foarte multa lume, procesul de inregistrare, analize, asteptarea la cabinetul doctorului, toate dureaza. Plus ca am primit bonus, o punctie din maduva osoasa. A fost destul de dureros, intepatura undeva in partea din spate in sold, cu un ac gros. M-a tot scormonit acolo mai mult de 2-3 minute. Dar se pare ca toleranta mea la durere e destul de mare, am rabdat fara sa zic nimic.

Abia dupa 11 am ajuns in sala de tratament…era plin de oameni de toate varstele, e socant sa realizezi cata suferinta exista in jurul tau. Fiecare pe scaunul lui, cu perfuziile atarnand in carligele de langa. Am stat acolo 3-4 ore, cu castile pe urechi si cu sapca in cap, am mai citit, am urmarit lichidul cum picura din flacoane, a trecut timpul cumva. Am iesit de acolo cu ochii umflati de parca am stat 2 saptamani la peste 5000 m, iar urmau cateva zile de stare proasta…

De data asta am avut bonus si un sughit care a durat 2 zile, oricum as fi stat, orice as fi facut, ma scuturam din 5 in 5 secunde…e mai rau decat pare, mai ales suprapus peste starea generala proasta.

Abia dupa 3 zile am inceput sa simt ca se imbunatateste ceva. Stimulentul pentru leucocite a fost diferit de data asta, o singura injectie cu timp mai lung de actiune. Cand am facut analizele de sange, dupa 2 saptamani, totul a iesit perfect…cate o veste buna nu strica.

Pana in a treia saptamana lucrurile s-au normalizat treptat, desi orice durere induce o stare de panica. Insa ma simt bine in general, lucrez relativ normal si fac diverse lucruri pe afara. Totusi, la orice tentativa de efort simt ca obosesc mult mai repede decat de obicei.

Mai e un hop de trecut pana la tura 3, o scanare CT intermediara sa vedem cum s-au schimbat lucrurile. Chiar daca nu am cum schimba ceva, pe masura ce se apropie momentul, starea de anxietate e tot mai prezenta.

Am stat in aparatul CT cu stomacul ghem, am strans din dinti, din buci si din toti muschii, am incercat sa nu imi imaginez doar scenarii pesimiste. Peste cateva ore a venit si interpretarea, vesti bune si aici: “Răspuns foarte bun la tratament: masele ganglionare abdominale s-au redus mult, iar leziunea renală a dispărut complet; semne de remisiune parțială foarte avansată, posibil aproape completă.”

E o mare usurare sa vad ca tratamentul functioneaza. Totusi mai sunt inca 4 runde, mai e cale lunga. Cam asta e evolutia pana acum, culorile sunt alterate probabil si din cauza luminii diferite. 😂

Tura 3 – Octombrie 2025

A venit si runda 3, am ajuns la spital in forma destul de buna dar cred ca am inceput sa ma ingalbenesc doar cat asteptam sa intru la medic si apoi la tratament.

Am aflat ca voi face un alt PET CT inainte de doza 4 si ca e posibil sa mai continui cu inca doua runde din alta substanta, care sa micsoreze riscul de infiltrare a limfomului in sistemul nervos central, asta dupa ce inchei cele 6 runde planificate. Inca mai e mult pana sus, varful e departe…

Aceeasi sala plina de oameni la tratament, fiecare cu boala si cu framantarile lui. Unii stau mai mult, altii mai putin, la mine iar a durat cca 3 ore si jumatate. Ultima substanta a fost data la viteza cam mare, am simtit ca imi iese pe nas, parca eram scufundat in apa. Data viitoare ar trebui sa cer sa o lase mai incet.

Mi se cam schimba aura cat stau acolo, e ceva diferenta intre inainte si dupa. 😊

Zilele urmatoare incepe acelasi ciclu de stari si dispozitii contradictorii. Am crezut ca, odata ce ma aclimatizez mai bine, voi tolera cumva mai usor efectele substantelor. E insa doar o iluzie, de fiecare data ma incadrez in evolutia obisnuita a starilor, cu ceva greturi in primele zile si apoi o stare de slabiciune inexplicabila cu aceeasi apasare/tulburare in cap, o “ceata mentala”, dupa cca o saptamana. Dar trece si asta si apoi revenire la normal pana la urmatoarea runda.

Insa de data asta vedeta a fost sughitul. Se pare ca de la dexametazona am sughitat non stop, zguduieli la fiecare 5 secunde, zi si noapte, foarte putine pauze. Nu am putut dormi cateva zile, starea de rau era accentuata de nesomn. Am crezut ca sunt mai prieten cu dexa, dupa ce am incercat-o cand am avut problemele la altitudine. Continua aclimatizarea pana cand o sa fiu gata de summit. Abia am ajuns la jumatate…

Pe de alta parte, am mare noroc ca pot sta afara oricand si oricat. Nu prea am intodeauna chef dar toamna imi place si as face bine sa ma mobilizez.

Si sa nu uitam de asistentul esential, sherpa principal in aceasta expeditie. 😂 El nu se dezlipeste de mine nicio secunda.

Inainte de cura 4 am facut un alt PET CT. Pana sa primesc interpretarea, m-am uitat pe CD la aceeasi imagine ca la diagnostic. Arata promitator, s-au stins toate “focurile”. Sper ca si interpretarea sa confirme, s-au generat 4500 de imagini, asta e doar una dintre ele.

Tura 4 – Octombrie 2025

Inainte cu o seara de mersul la spital pentru runda 4 s-a incarcat si interpretarea PET CT:

CONCLUZIE:
Scor Deauville 3 din 5 PS – remisie metabolica completa, cu persistenta discreta a infiltrarii mezenterice si retroperitoneale fara activitate FDG crescuta, necesitand reevaluare precoce.

Pana sa ajung la doctor, opinia ChatGPT:

“Nu mai există niciun focar activ de limfom. Scorul Deauville 3 = remisie completă metabolică. Tot ce se vede pe imagini acum este tesut fibros rezidual, nu tumoral. Evolutia este excelentă, tratamentul R-CHOP functioneaza exact cum trebuie.”

Totodata, tocmai am realizat ca actorul din prima serie Spartacus, Andy Whitfield, a murit in 2011, la 39 de ani, de aceeasi boala. Imi place Andy dar sper sa nu-l intalnesc prea curand.☹️ Si sper ca a mai progresat putin tratamentul de atunci…

Doctorita hematoloaga a confirmat ca lucrurile merg foarte bine, as vrea sa poata si promite ca nu va fi niciun fel de recidiva…niciodata. 😂

Toate informatiile mi se invart in cap, optimism, anxietate, un rollercoaster de ganduri de toate felurile…cum zicea regretatul Gyuri Pascu de la Divertis: “imi umbla gandurile prin cap ca trenurile si, din cand in cand, mai si fluiera”. Incerc mereu sa le filtrez pe cele pozitive insa nu reusesc intotdeauna.

De data asta, la tratament, langa mine a stat o dna din Sibiu, cu un diagnostic identic. Acelasi tip de limfom dar manifestat in alte zone. Asa ca am putut schimba impresii…excelent subiect de discutie, ce sa mai zic…

Pe masura ce se scurg perfuziile imi scade si anxietatea, stiu ca urmeaza starile ciudate dar sunt tot mai usurat ca am mai bifat o borna. Cat stau aici pot sa postez ce a fost pana acum…sau sa mai astept? Ce sa astept?

Ca de obicei, prima saptamana a fost cu stari de greata si sughituri, insa mult mai putine ca datile trecute. Probabil au ajutat diversele medicamente pe care le incerc. Am reusit sa dorm mai multe ore pe noapte si asta parca a ajutat sa imi revin mai rapid. As zice ca am intrat in partea finala a aclimatizarii, am ajuns tot mai sus cu rotatiile si ne pregatim de ascensiunea finala. Acolo e mintea…

Analizele de sange la jumatatea perioadei dintre tura 4 si tura 5 arata normal, nu cred ca ii e usor organismului sa incaseze lovituri si apoi sa isi revina musai pana la urmatoarele. Mai e inca…Parca si parul incepe sa apara, timid, subtire si deschis la culoare, sau poate e doar o iluzie. 😂

Tura 5 – Noiembrie 2025 – Summit attempt

De data asta am nimerit direct in problemele de organizare prezente inca in spitalele din RO. Desi am ajuns la 7 dimineata, am aflat dupa 8 ca analizele trebuie facute in alta parte, un laborator mare al spitalului unde se dadeau bonuri de ordine pentru cele 5 ghisee unde se recoltau probele. Am dat peste o mare de oameni, total impropriu pentru un spital cu atatia pacienti. Toti stateau inghesuiti intr-o sala mica de asteptare si pe scari asteprand sa fie chemat numarul lor de ordine. Eu am avut numarul 192 cand era chemat numarul 89. Nu era un loc in cate sa poti astepta, asa ca am plecat de acolo si mergeam sa verific din cand in cand cum inainteaza coada. Riscam sa ratez apelul numarului 192 dar eram hotarat sa imi fac loc si sa le spun ca vin din trecut, in caz ca ajungeau la un numar mai mare in lipsa mea.😊

Am ajuns in cele din urma si la cabinetul doctoritei hematolog care ma trateaza. Eram intr-o stare buna, optimist atunci cand am intrat. Discutand despre ce urmeaza si curele suplimentare cu Metotrexat (MTX) si necesitatea acestuia, mi s-a reamintit ca am avut totusi un limfom de gradul IV si ca trebuie aplicate toate masurile pentru a preveni recidiva si a ma vindeca definitiv. Asta e de bine, desi am incercat sa glumesc si sa spun ca “definitiv” suna mai permanent decat orice, nu neaparat in directia corecta.😊 Revenind la modul de administrare, care se face doar in spital sub supraveghere 72h, din cauza riscurilor si posibilelor complicatii, m-am trezit ca incep sa am senzatiile care apareau dupa terapie, greata, apasarile si “ceata” pe creier. Poate nici nu mai incasez substantele, m-am rezolvat singur. Ma tot minunez cum functioneaza mintea umana…Oricum, am planificat internarea pentru primul MTX la mjlocul perioadei de pana la cura 6, imediat ce imi revin cat de cat.
Asta va duce in final la 4 cure (2 R-CHOP SI 2 MTX) intercalate in mai putin de 5 saptamani…se pare ca acceleram si atacam varful curand. Sper sa fiu suficient de “aclimatizat” si nu prea epuizat.
Ca urmare a evenimentelor si informatiilor de dimineata, am ajuns in sala de tratament intr-o stare la fel de rea ca cea pe care o asteptam de obicei la plecare. Sa vedem cum merge asa…
A mers bine si, dupa tura asta, in loc de greata, surpriza a fost o diaree neasteptata. O fi tot mai epuizat organismul si reactioneaza in diverse moduri. Oricum, s-a rezolvat intr-o zi, dar am ramas cu ametelile si slabiciunea obisnuite. Incerc sa nu zac chiar permanent, mai ies pe afara dar e greu tare si sa duc roaba cu lemne pana la centrala, zici ca urc pe cine stie ce varf.😊As face bine sa-mi revin, ca ma asteapta extra substanta intr-o saptamana.

Ma tin de program, mananc la aceleasi ore de 3 luni deja, inevitabil la 11 aceeasi farfurie. Si inca imi place.😊

Plus ca am noroc cu asistentul care invata incet incet sa participe si la meeting-uri.😂

Tura 5.1 – Noiembrie 2025 – High Camp

De acum se accelereaza tratamentul, urcusul va fi continuu si intens, doar sa-i fac fata. Analizele de sange de dinainte de internare nu arata grozav, sunt inca la valori joase, dar ramane cum am stabilit. Dupa ce am trecut iar prin asteptarea obisnuita de la spital, cateva ore in sir, am ajuns in final in salon. De cum am intrat pe usa spitalului m-am ingalbenit si am o senzatie permanenta de greata, fara sa fi primit inca niciun tratament. Incerc sa rezolv asta dar nu stiu cum, inca nu pot accesa subconstientul. Sau cel putin nu pe tema asta.☹️
In salon, acelasi aranjament cu 3 paturi, l-am putut alege pe cel de la fereastra, pot sta cu spatele la tot restul universului salonului cand vreau si asta e o usurare. Unul dintre camarazii de suferinta e un veteran al bolilor: cancer la colon vindecat acum 12 ani dupa lupte si operatii grele, accident de masina grav acum 7 ani si acum mielom, cancer la maduva osoasa. Celalalt e mai agitat, tot iese pe usa salonului si povesteste, printre altele, despre un prieten care evadeaza de la psihiatrie in costum de Napoleon. Oare sa ma pun la somn noaptea? 😂 Ce ar mai fi de zis …musai sa-mi urc varful si sa scap de aici…

Fiind joi, si cu informatiile pe care le aveam, eu speram ca plec sambata. N-a durat mult si mi s-au naruit sperantele. A venit medicul rezident si mi-a explicat in detaliu pasii tratamentului. Mai intai trebuie sa mi se alcalinizeze PH-ul, sa creasca, pentru a preveni cristalizarea periculoasa a medicamentului in rinichi. Abia cand PH-ul e la nivelul corect pot primi doza de MTX si apoi antidotul care protejeaza celulele sanatoase. Bicarbonatul va continua permanent. Asta va lungi sederea pana catre 5 zile, avand in vedere si ca urmeaza weekend si apoi 1 Decembrie. Buna treaba, mi-ar fi placut sa stiu lucrurile astea in avans, sa ma pregatesc mai bine psihologic. Dar comunicarea si rabdarea cu pacientul se pare ca nu sunt inca suficient de dezvoltate in RO.
Nimic de facut oricum, bine ca am aflat pana la urma cum merg lucrurile. Am inceput sa inghit la fiecare cateva ore cate o lingura de bicarbonat de sodiu. Are un gust destul de rau, de nisip, dar ii dau cu multa apa. In paralel, vine bicarbonat si prin perfuzie. Daca nici asa nu se ridica PH-ul, nu stiu ce facem…marim doza de bicarbonat probabil. In ultimele zile m-a apucat o mare pofta de mici buni, ii vad peste tot. Poate gasesc unii cu mult bicarbonat?😂

La masurare am constatat ca PH-ul s-a ridicat spre 9, in timp ce obiectivul era 7.5. Mi-au zis s-o las mai incet cu cel buvabil, se pare ca lingura trebuia sa fie lingurita.😂
Important e ca sunt pregatit, a venit si MTX in final, o solutie galbena si urata, dozata electronic sa mearga fix 3 ore. Parca mi-a mai trecut anxietatea, astept efectele perfuziei, ar trebui sa fie mai reduse decat la curele principale. Totusi, m-am ales cu un sughit si de data asta, sper sa nu tina o saptamana. Am observat imediat ca a scazut si pulsul catre 55, peste noapte iarasi a coborat la 44. Poate ca inca imi sunt antrenatii plamanii si inima si merg bine si asa?

Ma uit in oglinda si vad cearcanele tot mai mari, nu imi prieste defel statul in spital…de acum trebuie eliminat MTX ca sa-mi dea drumul.
Continua perfuziile cu bicarbonat, aproape toata ziua sunt conectat la ele. Din ziua urmatoare primesc la intervale regulate si “antidotul” pentru MTX. Zilele trec, e weekend, nu imi spune nimeni cum evolueaza analizele si cand voi putea pleca. Cand intreb, unii medici de garda nu prea sunt dornici sa comunice. Nu stiu de unde atitudinea asta fata de pacienti si de ce nu functioneaza intotdeauna empatia.
Am aflat in cele din urma de la o doctorita rezidenta mai amabila ca totul merge bine, substanta se elimina mai repede decat ritmul standard, a scazut aproape sub limita pericolului in 48 h in loc de 72 h.

Vine si 1 Decembrie , macar atunci sper sa pot pleca, daca totul ramane in grafic si gasesc un medic de garda cu care sa se poata discuta…Oricum, intr-o saptamana revin la cura 6 R-CHOP. Pana sa plec insa, continuam sa zacem in salon si sa dezbatem, cu oameni necunoscuti pana acum, pe teme pe care nu mi le imaginam acum 4 luni, socializare onco-hematologica am putea sa-i spunem, in esenta discutii fara perdea despre viata si moarte, boala, sperante si regrete…NIL DISPERANDUM!

Tura 6 – Decembrie 2025 – Summit Push

Am ajuns si la ultima cura din cele 6. Aclimatizat dar destul de epuizat, practic e a treia runda in 3 saptamani, tinand cont si de prima sesiune de MTX intercalata.
Nu am stiut la ce efecte sa ma astept dupa sejurul in spital pentru MTX, insa au fost aproximativ identice cu cele de dupa curele standard, doar ca de durata mai redusa. Oricum, nu am mai apucat sa-mi revin cum trebuie si am luat-o iar de la inceput.
Asta ar trebui sa fie asaltul final, mai e putin pana sus, e tot mai greu dar se vede varful.
La spital aceeasi agitatie, cu inghesuiala obisnuita la analize. De data asta am luat bon de ordine imediat ce am ajuns si cate unul la fiecare jumatate de ora, sa fiu pregatit oricand as fi trimis. 😂

Am depasit problemele organizatorice si, inainte de tratament, am discutat cu doctorul si am stabilit ca ultima cura de MTX sa o fac totusi in ianuarie, sa apuc sa-mi revin si nici sa nu stau în spital de Craciun. Cumva e bine, cumva as fi vrut sa nu mai amanam…nici eu nu mai stiu…
In sala de tratament am avut vecina de scaun o doamna mai in varsta, o cucoana candva foarte cocheta si dornica de povesti, mi-a insirat multe intamplari din viata ei, era foarte suparata ca a ajuns in starea asta, mai ales ca parea ca boala ei nu mai are leac…”macar sa-i spuna cat mai are ca sa se organizeze mai bine…”. Apoi iesea la tigara si se racorea…

Am iesit iarasi knock-out de la cura, inca mai am de tras pana imi revin si de data asta. Se simte ca am cam fortat in ultimele saptamani dar nu este alta varianta daca vreau sa ajung unde trebuie. Desi sunt ametit, incerc sa lucrez cat de normal pot, ajutorul e in continuare alaturi, lipit de-a dreptul. 😊

Sper ca asta a fost asaltul final, am ajuns la sfarsitul curelor. Incet incet parca imi revin, trec doua saptamani pana simt ca nu mai obosesc asa usor. Parca incepe sa creasca si parul, mult e alb, cam ca bradul. 😂 Se pare ca asa apare dupa chimioterapie, o sa vedem cat de repede creste si daca se mai coloreaza vreodata…important e ca am ajuns la capatul curelor, am ajuns pe varf epuizat dar fara alte probleme.

Am impresia ca mi s-au cam micsorat toate, in special capul si fata. Exista o vorba metaforica: “are capul mic si mai sta si creierul lejer inauntru”. Sper ca nu incep sa ma incadrez si eu.😂

Mai e sesiunea de consolidare cu MTX, o alta verificare PET-CT, revenirea la normal, inca destui factori de stres, dar vom fi in 2026 intre timp. Ar trebui sa fie un an mai bun…

Tura 6.1 – Ianuarie 2026 – Descending

Dupa problemele intampinate la altitudine in Pamir, a venit vremea sa incercam din nou viata la inaltime, de data asta in Nepal.

Cu pandemia am avut timp cativa ani sa planificam tura spre Everest Base Camp.

Martie a venit, urma sa petrecem 3 saptamani in Nepal. Am ajuns in Kathmandu cu Qatar Airways, via Doha. La aeroport am fost intampinati de Krishna cu traditionalele ghirlande de flori. 🙂

Imediat ce am pornit cu masina spre hotelul din Thamel am remarcat ca nu pare sa fie vreo schimbare fata de acum 11 ani, cand am mai fost aici. Aceeasi agitatie, aceeasi circulatie aparent haotica, fara semne de circulatie, doar cu cate un politist in intersectiile mai mari.

Urma sa stam 2 zile in Kathmandu, inainte de plecare spre Everest Base Camp. Am facut turul monumentelor istorice si al templelor, am ascultat povestile tuturor zeitatilor hinduse si ale budhismului, am hoinarit pe strazile inghesuite din Thamel si imprejurimi.

A venit si dimineata zborului spre Lukla, principalul factor de stres la acel moment. 🙂 Avionul mic, pista scurta si in panta, zborul printre munti, “cel mai periculos aeroport din lume”, toate astea ne cam pun pe ganduri. Totusi, sa speram ca nu om fi noi cei mai ghinionisti. 🙂

La terminalul de zboruri interne din Kathmandu era prezenta agitatia traditionala inca de la ora 5, cu ghizii locali ingramadindu-se pe ghiseul de check-in, turistii cantarind apoi bagajele din cauza limitei de greutate impusa de avionul mic, imbarcarea cu un nod in gat si zambete de incurajare din partea insotitoarei de zbor.

Zborul a fost mult mai lin decat ne asteptam, doar cateva zguduituri atunci cand avionul a intrat in vanturile dintre munti si o aterizare fara probleme. Debarcarea se face in pas vioi, cei care plecau din Lukla erau deja la scara avionului care nu are timp de pierdut. Trebuie sa plece imediat inapoi spre Kathmandu, singurele ore in care se poate zbura sunt dimineata si incearca sa faca suficiente curse. Am scapat cu bine de data asta, mai aveam destul timp sa ne stresam pentru decolarea de la drumul inapoi. 🙂

Nu am pierdut prea mult timp in Lukla, doar cat am asteptat dupa bagajele care au ajuns ceva mai tarziu, cu un alt zbor. Tot aici ne-am intalnit cu porterii, baietii care urmau sa care bagajele grele, Amar si Mithra. Lukla este la peste 2800 m altitudine si de aici pornim spre Everest Base Camp.

In fiecare din urmatoarele zile urcam pana la 500m diferenta de nivel. De acum simteam tot mai mult efectul altitudinii, starea de oboseala permanenta, dureri de cap etc. Insa ne aclimatizam bine, pornim dimineata devreme si nu mergem mai mult de amiaza. In coloratul Namche Bazar, la 3500m, am ramas doua nopti. E bine ca rucsacii nu sunt grei, cel putin nu cei pe care ii ducem noi in spate, porterii cara mult mai mult. Pe langa cei care duc bagajelor celor care urca spre EBC, sunt foarte multi localnici care aprovizioneaza carand cu spatele toate satele de pe ruta. E incredibil cat de incarcati pot urca, unul pe langa care am trecut cara 107 KG. E un mod de viata aici, toata lumea cara cu spatele. Unii mai intreprinzatori au magari sau iaci (acestia apar doar mai sus insa si sunt peste tot, pasc pe toti versantii unde exista vreun fir de iarba).

Peisajul se schimba in fiecare zi, suntem tot mai aproape de varfurile de 7000-8000m, le vedem peste tot in jurul nostru (Ama Dablam, Lhotse, Pumori, Nuptse, Everest…). De la iarba trecem la bolovani, traversam pe poduri suspendate de nenumarate ori, mai si ninge din cand in cand. Undeva la peste 4500m altitudine trecem prin memorialul alpinistilor, un platou unde sunt mormintele multora dintre cei care au murit urcand pe munte, multi dintre ei pe Everest.

Noaptea e tot mai frig, cabanele in care dormim nu au niciun sistem de incalzire si nici vreo izolatie la pereti, in sala de mese exista o soba in mijloc, insa focul arde putin seara si mai defel dimineata. La Gorakshep, cel mai sus punct in care am dormit, 5200m, au fost -10 grade in camera. 🙂

Am ajuns destul de epuizati la Base Camp, am si sprintat in ultimele 2 ore sa depasim un grup mare de Sikh care ar fi ocupat toata privelistea. 🙂 Dimineata urmatoare trebuia sa incepem coborarea si sa mergem intr-o zi cat am urcat in alte trei venind la deal. Nu prea aveam timp de pierdut, trebuia sa prindem avionul din Lukla la data stabilita astfel incat am mers mult mai multe ore in fiecare zi decat o facusem la urcare. Am constatat ca suntem foarte obositi, orice panta sau bucata de poteca la deal ne punea deja probleme.

Pana la urma am ajuns in Lukla, am supravietuit si decolarii periculoase si ne-am intors in Kathmandu, direct la o reuniune la familia lui Krishna. Dupa alte doua zile in capitala Nepalului, am ajuns acasa cu cateva kg in minus dar incarcati cu multe alte tone de elemente nepalpabile. 🙂

Mult mai multe imagini, de pe intreg traseul, se pot vedea mai jos si ilustreaza mult mai bine urcarea spre EBC, fara sa poata transmite insa efectele altitudinii. 🙂

https://photos.app.goo.gl/gSADpPsyVk83msnw9

Am asteptat cu entuziasm maxim expeditia in Pamir si tentativa de ascensiune a varfului Lenin (7134 m). Mi s-a parut cel mai potrivit sa-l intalnesc pe nenorocitul de intemeietor al comunismului care-si tine bustul pe varf. Plus ca despre varf se zice ca nu e greu accesibil, nefiind prea multe pasaje tehnice. As fi vrut sa fi citit din vreme si celelalte statistici care dau rata de succes in atingerea varfului la 30%. Pana la urma le-am pus cap la cap dar o sa vedem cum…

Problemele minore apar inca de la aeroport de la Bucuresti, unde rusii de la Aeroflot verifica la sange toate bagajele de cala si de mana, greutate, lungime, latime, grosime si ce mai vor ei. A trebuit sa le desfacem si sa le recombinam la fata locului in agitatia de la check-in.
Odata depasit momentul si ajunsi in avionul spre Moscova, nu a mai fost asa rau. Ne-au preluat tovarasele stewardese imbracate in ceva tip capot rosu cu cordon si cu stema Aeroflot pe bonete, stema care se poate vedea ce contine.
Nu am primit sandwich-uri cat epsilon (vezi Tarom) ci mancare serioasa.
Grupul s-a reunit complet la Moscova, de bucurie am intrat la business lounge, unde avea acces unul dintre noi, si iar mancare si bautura la discretie. 🙂
Dupa cateva ore de leneveala am urcat in celalalt avion, Moscova – Osh (Kyrgystan). Aici ce sa vezi, iar de mancare. 🙂

Oricum, pana la urma aterizam in Osh in toiul noptii si ne-am inceput plimbarea pe la hotel, cafenea si supermarket inainte de plecarea spre Tabara Baza.
Aveam un microbuz caruia nu i se deschidea/inchidea usa, era mereu o mare lupta a soferului. Urma sa mergem vreo 6 ore, pe ce drum inca nu stiam. Am mers cam 3 ore traversand munti de peste 3000 m, cand ne-a oprit armata in adidasi, am mai vazut modelul asta prin Tibet. Au cerut pasapoartele si permisele de acces in rezervatie pe care, ce sa vezi, nu le primisem de la agentia locala. Asta a dus la parlamentari si telefoane fara sfarsit. Nu stiu nici acum de ce ne-au lasat sa trecem, dupa mai mult de o ora, ca permisele tot nu le primisem. Drumul devenise deja spectaculos, muntii Pamir se inaltau perfect albi pe partea stanga. Am si parasit asfaltul curand si am luat-o spre ei pe un drum cu hartoape si hurducaturi. Urma sa mai mergem cam 2 ore pana la TB. Trebuie sa ai stomacul tare la cate izbituri se incaseaza si la cum sari de pe scaun.

La inceput e doar arid si plin de pietre apoi mai apare iarba, turme de animale si iurtele localnicilor. Nu exista nici macar un pom, totul e sterp sau acoperit cu ceva iarba. Pana si focul in iurte il fac cu balega. Si e plin de marmote grase peste tot.

Tocmai cand a aparut si tabara in raza vederii, frana iar. Unde suntem? De dupa o movila cu iarba apare un tasti-basti cu un AK-47 fara incarcator: “-Salaam Alaikum! -Alaikum Salaam! Ce vrei?”
Ce sa vrea? Pasapoartele si permisele!
Am luat-o de la inceput, telefoane, munca de lamurire a soferului, s-au mai adunat ceva localnici si stateau toti pe iarba si asteptau ceva. Noi nu faceam nimic, ne-am dat jos, mancam fructe si asteptam. Cred ca s-au saturat de conversat la telefon cu aia de-i vedeau la cateva sute de metri ca au venit si au cerut ceva de baut. Aveam o cola la 1L, au primit-o cu bucurie si am putut pleca. Poate asta era permisul dar ne-am prins prea greu. 🙂
Asa ca am putut debarca la TB unde am gasit conditii neasteptat de bune si o vedere superba spre munte. Tabara e echipata cu corturi fixe de doua persoane, paturi cu saltele, perne si pilote, cate 2 sezlong-uri la fiecare cort, iar spatiile comune sunt organizate in iurte traditionale. Exista curent, wc-uri la care poti trage apa si fiecare cabina e plina de hartie igienica, plus chiuvete echipate cu sapun. Nu ma asteptam la asta la 3700 m intr-o tara saraca. Multe cabane de munte din Romania ar trebui puse pe foc!

Cat suntem in TB primim 3 mese pe zi, nici nu ne-am dus bine la prima cina ca am si interactionat cu echipa Diamir, ceva agentie care se pare ca aduce multa lume aici si au, cel putin de data asta, un ghid rus imbecil caruia nu-i pasa decat de el si poate de cei 15 germani pe care-i pastoreste. Era foarte revoltat ca ne-am asezat la masa la care trebuie sa stea ei. Ne vom mai intersecta cu grupul asta.
E lume pestrita aici, din toata lumea, dar evident ca predomina limba rusa sau cunoscatorii ei.
Am identificat destul de repede si mascota de anul asta, o matroana elvetiana care sta in iurta VIP. A venit sa zaca aici cateva saptamani si roiesc multi in jurul ei. Isi cara in fiecare zi sezlongul in jurul taberei si isi da cu parerea savant despre toate cu fiecare ocazie.

Nu am stat prea mult degeaba, ziua urmatoare planuiam sa pornim spre Tabara 1, 4400m, cu o parte din bagajele necesare mai sus (corturi in special, bocancii si hainele de altitudine, mancare, butelii arzator etc.) si sa ne intoarcem inapoi la TB.
Dimineata doctorul din TB ne-a verificat tensiunea, pulsul si saturatia de oxigen. Au inceput sa fie diferite toate de cum sunt in mod normal, tensiune putin crescuta, puls crescut mult si oxigen scazut. Asta e, ne aclimatizam.

Traseul pana in T1 s-a dovedit foarte lung si cu diferenta de nivel serioasa. Inima bubuie in cap de la efort dar sa o consideram parte din procesul de aclimatizare. Vremea s-a stricat inainte sa ajungem la T1, ningea si era deja destul de tarziu insa ne-am tinut de plan, am depozitat bagajele si am luat-o la vale inapoi. Am ajuns la lumina frontalelor si cam rupti.

Ne tinem de plan in continuare, umplem rucsacii cu ce n-am dus la prima tura si am surpriza ca al meu e si mai greu. 🙂
Iarasi control medical dimineata dupa micul dejun si inainte de plecare, parca arata si mai rau toate valorile. Pulsul meu, care sta sub 60 de obicei, nu mai scade acum sub 100. La fel la toata lumea. Nu e prea bine dar pornim…
Pasapoartele a trebuit sa le lasam in TB in caz ca patim ceva pe sus. Incurajator, nu? 🙂
Drumul e si mai anevoios din cauza greutatii dar macar acum il stim in toata splendoarea lungimii lui. Exista si un serviciu de coletarie cu cai, 3 $/ kg de bagaj, dar inca n-am apelat la el. Ne gandim pentru coborare cand trebuie sa aducem  dintr-o data tot ce am carat de 2 ori.
Totusi, spre deosebire de ziua precedenta cand ne-am chinuit o ora sa trecem torentul de ghetar fara sa ne udam, de data asta am gasit caii la odihna si ne-au trecut pentru 5$ pe fiecare, nenegociabil.

 

Am ajuns cam epuizat la T1 si cu o vaga senzatie de greata. N-am mai lungit-o si am rezolvat ca dupa o betie. Apoi totul a fost perfect. 🙂

Urmeaza o zi de pauza aici la T1 si apoi doua nopti petrecute la T2, 5300 m, pentru aclimatizare, apoi coborare la TB cateva zile pentru refacere si odihna. Conditiile sunt aproape ca la TB si aici doar ca apa nu mai curge la wc, e doar o gaura deasupra ghetarului.

Am petrecut o zi odihnindu-ne, corturile se incing groaznic peste zi, am stat mai mult in sala (iurta) de mese. E si o angajata foarte galagioasa si simpatica pe aici, o fata de clasa a XI-a, Ice sau Ais ii suna numele. Lucreaza pe durata verii, mai are 5 surori si un frate acasa. S-a jucat cu noi un fel de joc de dame dar cu ceva extrareguli locale, doar ea castiga intr-una.

Oboseala parca se simte tot mai tare, dimineata la 5 ar trebui plecat spre Tabara 2 (5300m). Nasul e atat de uscat si plin incat ies practic stafide rosii din el cand il suflu.
La un moment dat s-a produs agitatie in tabara, ajunsese si echipa Diamir. Astia ori ne urmaresc ori avem ghinionul sa fim pe acelasi program.
Pregatim bagajele si echipamentul si ne punem la somn, urmeaza o noapte scurta, trebuie sa plecam devreme, pana zapada e inca tare si sa nu ne prinda caldura pe drum.

Planul e plan, dar realitatea difera uneori. Am plecat la timp insa ne deplasam cam incet. Toti 5 legati in coarda mergem in ritmul celui mai lent, cu pauze destul de lungi si dese.
Ruta spre T2 se dovedeste foarte grea. Inaintam pe panta accentuata la coltari si piolet. Colac peste pupaza il mai auzim si pe boul de ghid Diamir cum incearca sa-si faca loc printre noi exact intr-o zona abrupta de traversare crevase echipata cu corzi fixe. Impingea coarda noastra sa poata trece el. Cei ce-l urmau isi cereau scuze, ca nu inteleg unde se grabeste. Un tampit sau asta o fi stilul rusesc, mai sportiv.

Panta nu cedeaza, o tine tot asa, noi urcam prea incet si ajungem in zona expusa avalanselor exact cand e mai “bine”, la amiaza si cu 24 de grade pe termometru. Valea pe care o traversam se mai numeste si Frying Pan, tocmai din aceste motive. Aici se presupunea sa sprintam macar pe curba de nivel si, cum nu s-a putut, cel mai lent a fost somat sa iasa din coarda pentru ca tot grupul e in pericol. Extrema solutie totusi si nu stiu cat de potrivita. Aici a pornit in 2017 o avalansa care i-a prins pe multi dar nu a facut totusi victime, din fericire.

In cele din urma am depasit zona periculoasa si eram deja aproape de T2.

Am ajuns epuizati, tabara e in panta, nici n-am mai avut putere sa cautam loc de cort altundeva decat in partea de jos. Apoi a trebuit sapat in zapada pentru platforma de cort, montat, topit zapada sa avem apa de baut si alte activitati casnice. Spre deosebire de celelalte tabere de mai jos, buda e doar….mai incolo. 🙂 O crevasa aparent mica dar totusi trebuie atentie sa nu cazi in ea si un zid de zapada de jumatate de metru dupa care te vede oricine. Sunt chiar unii norocosi care au cortul langa buda si le place sa stea pe afara.

Partea serioasa e ca se pare ca am o diaree extrema, de 2 ori am fost in 3 zile insa vine doar apa. Dezastru ce o fi pe acolo, ii dau cu Imodium.
Topitul zapezii merge destul de anevoios pana umplem cateva termosuri. Apa o dezinfectam cu pastile de purificat. Bine ca suntem deasupra de buda. 🙂
Incerc sa beau cat mai mult ceai, probabil ca-s si foarte deshidratat.
Urmatoarea zi e oricum doar pentru aclimatizare la altitudinea asta, stam mai mult prin cort, citim, ascultam muzica. Dispozitia nu e cea mai buna, abia ma misc, capul cam bubuie, pulsul sta evident peste 100. Asta nu e bine defel, cred ca ar fi trebuit sa coboram. Pe masura ce urca soarele corturile se incing la peste 40 grade, ling si zapada sa ma mai racoresc.
Varful se vede spectaculos de aici, iti vine sa alergi sa-l atingi. Ceva mai sus de corturi se zareste si panta pe care se urca la T3, 6200 m, numita si Pig Hill, abrupta si amenintatoare, dar inca nu e momentul pentru noi. Dimineata urmatoare o luam la vale pana in TB unde vom petrece cateva zile de refacere.

Sau asa am crezut! Dimineata la ora 3 cand m-am trezit NU MA PUTEAM RIDICA DIN FUND SI PARCA ERAM BEAT!
Nenorocit de HACE, edem cerebral de altitudine, tocmai pe mine m-a gasit!
De aici nu-mi amintesc vreo cateva ore, dar se pare ca am ramas constient. S-a cerut elicopter insa nu este asa ceva in zona. Avem un medic cardiolog in grup si am primit dexametazona tablete din propria mea colectie. A aparut si un rus, un fel de responsabil la T2, impreuna cu un alt medic german si au hotarat sa mai stam o ora pentru ca e intuneric si poate imi revin puterile. Nu eram chiar atat de dus intrucat se pare ca am fost in stare sa vorbesc si cu medicul ala. Camarazii au folosit ora respectiva sa ma echipeze si sa ma pregateasca pentru targa-sanie (akja) cu care urma sa coboram. Alaturi mai era un grup de romani din care doi au sarit sa ne ajute cu sania. Se pare ca la intrebarile daca pot sta in picioare eu le aratam ca pot sta ca ursul. Nici in cort nu mai puteam intra. Beat de-a dreptul. Si le-am cerut sa faca si poza cand m-au instalat pe targa. 🙂

Era deja lumina de cand incep sa-mi amintesc ca vorbeam cu ei in timp ce coboram. Ghidul asigura sania de sus si-mi dadea drumul salam peste crevase, ceilalti tineau de ea cum puteau si-si tineau si ei echilibrul. Se pare ca am facut si o pauza de wc pe modelul “din barca” de care imi amintesc foarte vag, tot doi oameni au trebuit sa ma sprijine. Am ajuns incetisor si spre baza ghetarului unde au aparut 4 nepalezi sa preia sania de la cei obositi deja. Cand s-a terminat zapada au luat instalatia pe sus peste pietre pana in tabara, cu tot cu mine.
Am reusit sa cobor insa nu puteam sta in picioare, m-au ajutat sa ajung in sala de mese unde am constatat ca pot sedea si am si mancat ceva.

In starea asta urmatorul mijloc de transport era calul pana in TB de unde urma sa merg cu microbuzul 6 ore pana in Osh, o vesnicie.
Oricum, am observat ca ma tin bine pe cal, problema mare fiind doar cand trebuia sa merg. Nuray, un localnic proprietar de cai, avea grija de mine. Ma intreba tot la 5 min daca-s in regula. Riscanta treaba totusi in starea in care ma aflam si pe pantele pe care mergeam, cred ca am avut noroc de un cal bland.

Stiind ca trebuie sa merg la doctor m-am incapatanat sa fac un dus la TB tinandu-ma de pereti. A ajutat oricum, eram mizerabil cu diareea si cu aceleasi haine pe mine de cateva zile.
Seara tarziu am ajuns si la hotel in Osh unde a venit un doctor sa ma vada. Surprinzator, tensiunea, pulsul si saturatia de oxigen redevenisera perfect normale, ca la campie (Osh e la sub 1000 m altitudine). M-a pus mai departe pe o schema cu dexametazona si acetazolamida. Da-i cu substante!
Hotelul e in regula, am unde ma reface. Bucataria e buna doar ca ajung greu pana la restaurant, inca ma tin de pereti.
Am stat 2 nopti la oras, intre timp camarazii coborasera la refacere in TB. Eram inca in grafic, insa riscurile se pare ca sunt prea mari sa o iau de la capat atat de devreme. Ne-am reintalnit cu o seara inainte ca ei sa porneasca din nou, am urcat eu inapoi la TB. Numai ca acum ambitiile pareau sa fi scazut. Cred ca s-au speriat de ce s-a intamplat si, pe fondul de simptome de altitudine, majoritatea si-au ajustat obiectivul. Acum zic ca merg doar pana la T2 sa aduca materialele de acolo. Sper sa reuseasca sa urce mai sus…

Eu nu pot decat sa le multumesc tuturor celor care m-au ajutat sa trec peste asta si ca m-au adus rapid jos inainte sa fie prea tarziu. Altfel cine stie unde se ajungea. Cum zicea unul dintre ei: “Fii fericit ca te-ai nascut din nou, muntele e tot aici!” Asta arata cat de important e grupul cu care mergi si daca e in stare sa ajute la nevoie.

Pentru mine expeditia Peak Lenin 2019 s-a cam terminat.
Mai departe o sa am parte de o saptamana de asteptare si refacere la TB asteptandu-i sa se intoarca in siguranta.
Si intre timp sa diger si sa accept situatia, dezamagirea si realitatea. Dar mai ales sa ma bucur c-am scapat ieftin totusi dupa ce am trecut razant pe langa moarte…si sa mai reflectez la turele la mare altitudine…

S-au intors repede, intai unul din grupul nostru apoi celalalt grup de patru romani de la care am aflat ca in curand va veni jos si cel de-al treilea camarad al nostru, care nu a mai putut urca din T2. Deci mai sunt doi care speram sa atace varful…
Celalalt grup de romani s-au descurcat bine, trei au pornit din T3 spre varf la miezul noptii pe un frig cumplit si un vant care te lua de pe picioare, abia se tineau in piolet pe pantele expuse. Pe urcarea finala spre varf pe unul l-au apucat simptomele edemului, nu mai vedea decat umbre si a luat-o impleticit in jos. Nu l-au putut lasa singur asa ca s-au intors cu el. Abia l-au tinut si au coborat cum au putut pana a acceptat injectia cu dexametazona si au ajuns la primele corturi. Cam asta e cu altitudinea.:( Varful asta pare sa nu se lase cucerit prea usor, tovarasul Lenin.
In acelasi timp, o chinezoaica de peste 50 ani a ratacit 23 de ore intre T3, varf si inapoi, deja o cauta toata lumea cand a gasit-o un sherpa. A aparut voioasa in TB dupa 2 zile. Ce sa mai zici…

Ultimele vesti nu-s prea incurajatoare, aflam prin statie ca ai nostri nu ar fi putut aborda varful din cauza vremii si ca ar cobori spre T1. Rusul responsabil cu taberele superioare zice ca suntem ca racheta care a decolat si isi pierde pe rand cate o bucata inainte de a ajunge pe orbita. Racheta romaneasca, as completa eu. Foarte plastic descris, insa ar trebui sa vedem de ce s-a intamplat asta…deocamdata e limpede ca nu te poti pune cu muntele.

Avem confirmarea ca restul rachetei romanesti a ajuns in T1. Asta e o mare usurare. Au pornit spre varf, insa de la 6500 m s-au intors in T3 din cauza vantului puternic si a frigului.

Ca sa fie si mai rau, vestea vine impreuna cu stirea ca o parte din echipa Diamir e blocata de epuizare la 6700 m, intre ultima tabara si varf. Cretinul ala de ghid al lor se poate sa aiba si el rolul lui. Salvarea se poate face numai terestru pe aici iar singurii care pot ajunge acolo la ora asta sunt nepalezii sherpa. Insa pana la locatia grupului blocat e cale lunga. Sper sa se termine cu bine…cand se intampla langa tine nu e chiar ca la tv. Pana la urma se pare ca a fost vorba de un rus blocat pe varf si abandonat acolo de “colegii” din grup. A fost coborat cu greu…

La tabara de baza e o agitatie continua, se apropie varful de sezon. Ca sa nu stam chiar degeaba exploram imprejurimile, mai vedem cate ceva din tara asta salbatica.

Cat zac pe sezlong si ma uit la munte vad tot felul de oameni in jurul meu si aud tot felul de povesti. Unii accepta orice le propun ghizii (multi nepalezi, pentru ca in Himalaya nu se urca in perioada asta), altii incearca sa faca ei planul pentru ca nu li se pare destul de dinamic ce li se propune (chinezi). Doar ca, indiferent de pregatirea anterioara, se pare ca putini constientizeaza la ce efort se inhama si ce presupune sa urci un astfel de urias…eu le-am aflat pe propria piele…

Ne-am reunit in cele din urma, au coborat si cei doi care au incercat varful. La un pahar de bere rememoram zilele trecute, eu incerc in mod special sa umplu golul de cateva ore din care nu-mi amintesc nimic. Chiar si asa suna inspaimantator si realizez cat noroc am avut ca am fost coborat la timp.

Asta e doar o relatare seaca a faptelor insotita de imagini, emotiile din spatele cuvintelor le percepe fiecare in propriul fel. Ce pot eu sa sa spun e ca marea realizarea acestei expeditii e ca am ajuns jos in viata si fara probleme majore. Iar experienta traita…nepretuita!

Hai Romania! Hai dracului odata!

 

Dupa cateva luni de corvoada la sala, am ajuns in sfarsit la momentul asteptat, plecarea spre Kazbek, in Muntii Caucaz. Georgia e o tara deosebita, iar faptul ca se afla intre Europa si Asia e foarte vizibil odata ce ajungi acolo.

Nu am pornit cu dreptul, in Istanbul nu am putut urca in avionul de Tbilisi pe motiv de overbooking, asa ca am mai pierdut 12 ore prin aeroport si hotelul unde ne-au dus cei de la Turkish Airlines. Am aterizat in capitala Georgiei la 3 dimineata, abia imi caram rucsacii grei si l-am zarit cu greu prin aglomeratia de la sosiri pe taximetristul care ma astepta cu o hartie pe care scria numele hotelului. Ii era somn cred, hartia ii pica din mana. M-a condus la o masina care, cu tot intunericul de afara,  era cea mai rabla Skoda Octavia pe care am vazut-o vreodata. Toata lovita, cu airbag-urile sarite, usile abia se inchideau… Dar geamurile stateau deschise, macar era aerisit taxiul de noapte. 🙂 A si pornit in tromba, masini nu prea erau pe drum, asa ca se putea desfasura. Zbura pe sosea si din cand in cand i se oprea motorul. 🙂 Primul lucru pe care l-am observat era multimea de benzinarii Rompetrol pe langa care treceam. Drumurile erau asa si asa, mai degraba proaste, pe masura ce ne adanceam pe stradute in oras. Noroc ca nu am mers foarte mult si am ajuns la hotel. Ceilalti dormeau, erau obositi dupa atata “aclimatizare”. 🙂 Intarzierea mea i-a mai tinut in oras, cu mancare si bautura dintre cele mai bune, inca o zi.

Dimineata am si pornit spre Stepantsminda, localitatea de unde urma sa incepem ascensiunea. Am cautat un microbuz intr-o autogara combinata cu o piata, aici influenta orientala era predominanta. O multime de oameni care se agitau, negociau, trageau de tine sa mergi cu ei. Am gasit o masina potrivita, am aruncat rucsacii deasupra si am pornit. In primul moment am avut impresia ca ghidul nostru s-a urcat la volan, insa masina avea volanul pe dreapta. 🙂 Aveam sa constat imediat ca jumatate dintre masinile care circula, daca nu mai multe, sunt cu volanul pe dreapta, desi se circula pe aceeasi parte ca si la noi. Asta avea sa ne dea emotii suplimentare, pentru ca stilul “sportiv” al soferului implica si multe depasiri. 🙂

Era insa nimic pe langa drumul pe care urma sa urcam din Stepantsminda spre munte. Inainte de asta insa, am petrecut noaptea in casa unor localnici, zona e tot mai turistica si astfel de servicii sunt acum usor de gasit. Berea locala e extraordinara, privelistea spre varf e inclusa. Dupa mitologia greaca, de pe muntele Kazbek a furat Prometeu focul zeilor, fiind apoi pedepsit de acestia.

Am primit si micul dejun dimineata, doar lucruri din bucataria georgiana gatite de gazda.

Dupa masa, am sarit in alt microbuz, condus de cel la care am petrecut noaptea, si ne-am lansat pe un drum neasfaltat, o panta mare si plina de cratere uriase, care trebuia sa ne duca ceva mai sus. Noroc cu masina, un Mitsubishi Delica 4×4, cu volan pe dreapta, bineinteles. Si nu era doar una, o gramada de masini identice urcau in coloana pe drumul spart, ingust si fara parapet, pare ca e un fel de sport local care devine si mai interesant cand te intalnesti cu alte masini venind din sens invers. Dar am ajuns cu bine la capatul drumului de masina. Altitudinea era deja aproape de cea maxima din Romania, peste 2300 m. De acolo schimbam iar mijlocul de transport, rucsacii mari trebuiau urcati pe un cal. 🙂 I-am incarcat si am pornit in sfarsit la deal spre tabara de baza de la 3700 m. Noroc cu calul, de cand am aflat ca il vom avea am si lasat-o mai moale cu sala, fara el oricum nu stiu cum caram rucsacii…

 

Prima partea a urcarii seamana cu muntii nostri inalti, gol alpin si iarba. Mai sus insa, dispare orice urma de vegetatie si se urca pe morena si apoi pe ghetar. Calul a avut ceva probleme la traversarea torentilor care curg din ghetar, dar a gasit drumul pana la urma. Dupa cateva ore, am ajuns si in tabara de baza, era plin de corturi, abia am gasit si noi doua locuri unde sa le montam pe ale noastre.

Efectele altitudinii se faceau deja simtite, urma sa petrecem doua zile pentru aclimatizare si abia apoi sa pornim spre varf. Ceva bubuieli in cap, muci insangerati, senzatie de oboseala permanenta, nimic serios…

Prognoza meteo arata bine, insa realitatea era usor diferita. 🙂 Batea vantul tare si varful era in nori de multe ori. In afara turelor scurte pana la peste 4000 m si inapoi, petreceam mai tot timpul dormind sau fierband apa. Dolce far niente 100%… 🙂

Spre varf am pornit la 2 dimineata, mergeam la frontale fara sa vedem mare lucru. Din cand in cand intalneam si alti matinali care mergeau in aceeasi directie. Cand s-a luminat de ziua eram deja inconjurati de zapada, urcam pe ghetar pe o panta interminabila. Dupa care urma alta panta, zapada era tot mai inghetata si oboseala tot mai mare. Si in fata si in spate se vedeau insiruite grupurile de alpinisti legati in coarda. Aerul parca era tot mai putin pe masura ce urcam, ne miscam in reluare si fara vlaga. Mai auzeam si parerea optimista a unui camarad: “sa ma c… in el de varf, hai sa ne pozam aici”. 🙂 Dar, cumva cumva, nu am cedat psihic si am ajuns sus pana la urma. Kazbek, 5047 m, cel mai inalt punct din zona, privelistea era spectaculoasa, am avut noroc de vreme buna.

 

 

Abia la coborare am realizat cat urcasem, de data asta am mers tot drumul pe lumina, dupa 13 ore eram inapoi in tabara de baza. Singurul lucru pe care il voiam era somnul. Urma sa coboram abia a doua zi, asa ca era suficient timp pentru dormit.

Nu am mai asteptat calul, am lasat rucsacii grei in tabara si am luat-o inainte la vale. Nici n-am pornit bine si am dat peste o mare ciudatenie. Niste japonezi carau dupa ei cursierele in sus pe ghetar. Cu ce scop, nu stiu nici acum. Am mers pe jos la vale, apoi in masina de teren cunoscuta deja, dupa care ne-am mutat in alta spre Tbilisi. Acelasi model, cu volan pe dreapta si depasiri interesante. 🙂

Urma inca o seara petrecuta in Tbilisi cu mancare excelenta si bere pe masura. Apoi drumul spre casa si gata, aventura la 5000 m s-a incheiat. O sa vedem daca si ce va mai urma…pana atunci, pastrez piatra din Kazbek…

Cu gandul la Kazbek-ul din August 2017 si la pregatirea fizica care trebuie imbunatatita, am fost intr-o tura pe schiuri intr-un circuit al vulcanului din Harghita.

E o traversare foarte frumoasa care uneste cele 4 varfuri din zona. Se porneste din statiunea de schi (putin cunoscuta) Madaras, se trece peste munte si se coboara in Harghita-Bai.

Primul lucru care se remarca atunci cand ajungi in zona este contrastul cu celelalte statiuni de schi din Romania. Aici nu sunt cocalari, e putina lume si e foarte multa liniste.  Sunt doar cateva pensiuni si Csiki Sor la discretie. 🙂

Am stat intr-o casuta in padurea de brazi incarcati cu zapada, nici nu stiu de cand n-am mai vazut atat de multa.

Pe schiuri am urcat intai pe varful Madaras, cel mai inalt dintre cele 4 care inconjoara fostul crater al vulcanului. A urmat o coborare printre brazi in teorie, de-a dreptul printr-o padure destul de deasa in practica. 🙂

S-a traversat apoi pe sub urmatoarele doua varfuri si s-a urcat pe platoul Harghita-Ciceu. Urcarea a mers bine,  se simt imbunatatiri. 🙂 Dar e loc de mai bine, ca sa pot fi sigur macar ca-mi urc rucsacul greu pana in tabara de baza din Caucaz.

De la antenele de pe varful Ciceu doar coborare, directia Harghita-Bai. Locurile sunt spectaculoase, te plimbi printr-o lume alba de basm si cobori prin pulver printre copaci.

Seara, povesti cu oameni faini alaturi de Csiki Sor, daca tot suntem in zona. 🙂

Dar cateva poze pot descrie mai bine cum arata locurile prin care am trecut…

 

A fost o vara plina de ture pe munte, care se incheie cu o saptamana demult planificata.

Tatra Inalta, cel mai inalt sector al lantului carpatic. Slovacia, o tara fosta comunista, in mod normal destul de asemanator totul cu ce vedem la noi. Gresit insa, cand vine vorba de munte. Surprinzator de dezvoltata zona turismului montan, reteaua de cabane si trasee, multimea de oameni care urca pe munte in fiecare zi.

Dar te obisnuiesti repede cu binele. 🙂 Odata ajunsi la fata locului, am pornit cu o tura de drumetie pentru acomodarea cu masivul. Daca, la prima vedere, muntele e destul de asemanator cu Carpatii nostri, descoperi ulterior ca e mult mai stancos si sunt foarte multe lacuri. Reteaua de poteci e amenajata intr-un fel in care n-am crezut ca se poate face, bolovanii sunt mutati din loc asftel incat sa contureze poteca si sa previna eroziunea datorata deplasarii haotice a turistilor. Asta nu s-a intamplat de azi pe maine si arata preocuparea oamenilor de aici pentru munte. La noi nu e cazul. 😦

E plin de cabane pozitionate la diverse altitudini, cabane curate in care iti face placere sa stai. Iar unele sunt chiar luxoase si, foarte probabil, mult mai scumpe. Aprovizionarea celor aflate la inaltimi mai mari se face cu spatele, aici sunt ultimii sherpa din Europa. Exista si competitii de carat la deal greutati cat mai mari. La unele bifurcatii de poteci sunt locuri unde se depoziteaza alimente, butoaie de bere, etc, pe care cei care vor si sunt in stare le pot duce in sus. Cine duce un bagaj primeste o masa gratis la cabana. N-am incercat, cred ca nu ne era foarte foame. 🙂

De a doua zi am trecut la treburi mai serioase, catararea pe granit. Prima data Žabí kôň, 2291 m, o creasta foarte aeriana si spectaculoasa aflata chiar pe granita slovaco-poloneza.

Arata cam de speriat la prima vedere, insa pe granit exista aderenta suficienta cat sa nu cazi cu usurinta. Dar chiar si legat in coarda, aici caderea nu e o optiune. Mai ales pe zonele orizontale, nimeni nu vrea sa vina in pendul. 🙂 Cu toate astea, am pierdut o espadrila intr-o regrupare si am continuat cu un bocanc. Dupa ce am coborat de pe creasta ne-am incercat norocul la baza stancilor si, spre surprinderea mea, am gasit espadrila inainte de lasarea intunericului…

 

 

Alt obiectiv a fost varful Gerlach, 2655 m, cel mai inalt varf din Carpati. Nu exista poteci care sa duca pe varf, este accesibil numai pe trasee tehnice de-a lungul crestelor. Am pornit la ora 5 dimineata si am ajuns inapoi la ora 20. Traseul este lung si solicitant dar sunt destui care il abordeaza. Inclusiv Lolek si Bolek, cum i-am botezat noi, doi “curajosi” fara nici un echipament de catarare, doar cu casti in cap si mainile in buzunare. 🙂 Urcau si coborau de pe creasta, incercand sa gaseasca pasaje pe unde pot trece fara coarda.

Pe varf am lasat niste steaguri tibetane pe care le am de ani de zile si am tot uitat sa le iau cu mine. Nu cred ca vor supravietui prea mult, pentru ca acolo nu exista decat o cruce si o carte de varf in care ne-am trecut si noi, nu sunt si alte “podoabe”.

 

Dupa fiecare tura trebuie inclus in refacere si un “ceai” din Tatra. 🙂

In ultima zi am dat cataratul pentru bicicleta, exista o multime de trasee amenajate si marcate. Se adunase oboseala si nu a fost usor nici cu bicicleta la deal. Oricum, un mod perfect de a incheia o saptamana excelenta. Sa nu uitam totusi de gustul amar pe care ti-l lasa constatarea ca altii pot face lucrurile bine. Altii, in alta parte, nu in Romania. 😦

 

Intr-o vara plina de evenimente si in care serbarile intalnirii de 25 de ani au tinut 2 saptamani (chiar ca-n povesti 🙂 ), am rupt cateva zile pentru o tura pe creasta Fagarasului.

Trebuia sa fie o tura de 4 zile, men only 🙂 , insa si-au manifestat intentia si cateva colege. Spre binele lor, dupa cum aveam sa concluzionam mai tarziu, au renuntat din diverse motive si am ramas doar 3 care am pornit la deal. Planul era sa traversam creasta de la est la vest, cu dormit la cort sau la refugii, intai sub Moldoveanu la refugiul Vistea Mare, apoi la lacul Capra si, in ultima noapte, la lacul Caltun sau cabana Negoiu.

Ploua de cateva zile si prognoza nu arata prea bine. Pe drumul pe care am inceput sa urcam curgeau siroaiele si curand au aparut si traversari ale raului care nu mai erau prea usor de facut. Nici prea cald nu era in padure.

Mai pe podete, pe busteni, pe bolovani sau prin apa in chiloti si cu bocancii de gat, am reusit sa ajungem la refugiul Valea Vistei. Ploua incet dar inca nu eram foarte uzi, bocancii nu luasera apa chiar de tot, asa ca, dupa o pauza, am reluat urcusul.

Am iesit din padure si era ceata,  ploua insistent, tot asa urcam si noi, pana ne-au inconjurat niste caini ciobanesti aparuti de nicaieri. Sau din ceata, ca aia ne inconjura. Ciobanii au fost destul de prompti si s-au apropiat relativ repede sa-i potoleasca. Stateau zgribuliti sub niste folii de plastic pe post de impermeabil. Dupa ce le-am dat cate o gura de tuica sa se incalzeasca, au inceput sa insiste sa ne ducem inapoi  🙂 . Ploua tot mai tare si ei se lamentau tot mai abitir pe masura ce mai beau din tuica: “Nu va duceti acum pe creasta! E dezastru, uitati cum bate aici vantul, acolo nici nu poti sta in picioare! Sa nu va duceeeeti! ” 🙂 Si tot asa. Oricum, pana am stat acolo de povesti, vremea se strica vizibil, mai aveam vreo 2-3 ore pana la refugiul din creasta dar vantul era tot mai tare, vizibilitatea aproape de zero si ploaia din ce in ce mai intensa. Ni se schimbau toate planurile daca nu reuseam sa ajungem la locurile planificate de popas, dar a trebuit sa admitem ca nu mai e de mers in acele conditii si ar fi bine sa ne intoarcem la refugiu.

Ne-am intors, plouati, si la propriu si la figurat, bocancii erau plini de apa deja de la mlastinile aparute in iarba de la ploaie. Refugiul se prezinta in conditii bune, nu mai era nimeni acolo. Era inca devreme, nu era nici ora 17, dar am intrat in sacii de dormit, am incalzit apa si am baut cate un Fervex, dupa care am dormit tun pana a doua zi dimineata, cu o mica pauza cand ne-am trezit sa mai mancam o proteina (tot felul de carnati subtiri, fiecare avea la el cateva feluri). Dimineata aveam ochii lipiti, ne-am trezit destul de tarziu, am sarit in bocancii la fel de uzi ca seara si am pornit din nou spre creasta pe care o admiram de jos prin toate partile corpului :-).

 

 

Ciobanii erau tot acolo, ne-au intampinat cu “Cam tarziu veniti!”, le-am lasat sticla de tuica si am reluat urcusul de unde il lasasem cu o zi inainte. Vremea nu arata rau, dar nici bine, era ceva vizibilitate cand am ajuns in Portita Vistei.

Odata ajunsi pe creasta, s-au schimbat lucrurile. Eram in nori, era frig, vantul batea tare de ne lua de pe picioare uneori. Macar nu mai ploua…

In conditiile astea, am recalculat traseul si urma sa urcam Vf. Moldoveanu apoi sa mergem spre cabana Podragu. Pierdusem o zi, nu mai prea aveam cum sa ajungem la Negoiu in timp util. Poteca trece peste Vistea Mare (al treilea varf din Romania, 2527 m). Aici am intalnit primul grup de turisti, niste ucraineeni. Erau asa suparati pe vreme ca nici n-au mai mers pe Moldoveanu. Am lasat rucsacii pe Vistea Mare si ne-am dus pe Moldoveanu. Acolo am fost intampinati de cineva care era pierdut/a in ceata  🙂 .

Ne-am pozat, am semnat in cartea de varf,  ne-am intors pe Vistea Mare si ne-am continuat drumul spre Podragu in aceleasi conditii, ca magarii in ceata. De cabana am dat pur si simplu cu capul, nici n-am vazut cand ne-am apropiat. Erau acolo cativa turisti, aproape nici unul roman, doar 3 studenti demoralizati care incercau sa ajunga pe Moldoveanu, fiind prima oara cand urcau pe munte. In rest, un grup de bulgari, niste nemti si 2 israelience. Toti am dormit intr-un dormitor cu 2o de paturi.

Ca urmare, in loc sa fim deja langa Balea, la lacul Capra, noi eram cu o zi intarziere. Macar am avut parte de ciorba calda si de bere. 🙂 A doua zi am plecat, in aceleasi conditii de frig si ceata. Mergeam pe creasta si nu vedeam nimic in jur. Abia in a doua parte a zilei s-au mai imprastiat norii si am putut vedea pe unde trecem. Am intalnit foarte putini turisti, majoritatea straini. Israeliencele plecasera si ele cam in acelasi timp cu noi si ne-am tot depasit reciproc in cateva randuri. Dupa urcusuri si coborasuri repetate am ajuns la lacul Capra, cel mai frumos loc unde poti pune cortul in Fagaras, dupa parerea mea. Doar ca noi am carat cortul degeaba. Pe drum am deranjat doar doua capre negre care se uitau curioase la noi de dupa stanci.

 

Din fericire, ceata se mai risipise si macar aici ne-am putut bucura de ce vedem in jur. Cat am stat la lacul Capra am organizat transportul spre casa de la Balea. A trebui sa renuntam la Negoiu de data asta, insa ne vom intoarce  🙂 .

 

Cand vremea a inceput sa se corecteze noi a trebuit sa plecam, din pacate. Insa ne asteptau alte evenimente, alt munte in aceeasi saptamana. Urma sa urcam in Parang intr-un grup mult mai numeros, sa vedem lacul Calcescu, un alt loc spectaculos din muntii nostri.

 

Hai Romania!

 

 

 

Am asteptat de ceva vreme o tura in conditii de iarna in Piatra Craiului. Numai ca nu s-au potrivit toate asa cum ar fi trebuit. In primul rand vremea, extrem de schimbatoare in perioada asta…

Am pornit cu noaptea in cap spre munte, planul era sa fie doua zile intregi pe munte, tura de alpinism, la coltari si piolet. Din masina se vedea rasaritul, pe dreapta norii erau amenintatori deasupra crestei Fagarasului, pe stanga era senin.

Pana ne-am reunit si am pornit spre creasta, am fost ca-n povestea cu cei 4 apostoli, care erau 3, Luca si Matei. 😀

Din 4 cati trebuia sa mergem, am pornit 3, iar dupa o jumatate de ora am ramas 2. Creasta Pietrei Craiului se inalta brusc deasupra padurii, e clar ca urcarea nu va fi usoara…

Nu mai fusesem demult in Crai, am uitat cat de abrupt si solicitant este marsul de apropiere. Insa cumva si dupa cateva ore am ajuns la refugiul unde ar fi trebuit sa ramanem peste noapte. Refugiul Sperantelor, bun nume dupa urcarea nu tocmai usoara. 😀 Dar amenintarea vremii ne-a facut sa alegem cazarea la o pensiune in Zarnesti ca sa ne putem usca dupa ce, eventual, ne prinde ploaia pe traseu. Era buna ideea cu refugiul, am fi evitat urcusul solicitant si coborarea destul de lunga. Dar asta s-a dovedit a fi doar una dintre probleme.

Dupa pauza de la refugiu, unde am putut “admira” si resturile si gunoaiele ramase in spirit traditional de la vechea constructie, am intrat in sfarsit in traseu. Nu era zapada cata ne-am asteptat iar saritoarele erau descoperite. Vremea arata foarte bine, din fericire nu prea se nimerise prognoza, asa ca am urcat in Valcelul cu Fereastra.

Dupa cateva reprize pe zapada si cateva zone de catarare, am ajuns si in fereastra. In jos valea verde pare departe printre stancile pe care urcam. De aici mai este un hop, pana la Acul de la Amvon, un reper important al traseului, de unde se poate privi in voie abruptul spectaculos al Pietrei Craiului.

N-am zabovit prea mult sus, pret de cate un baton de energie si cat sa ne tragem sufletul, eu adica. 😀

La vale a mers mai repede, intai prin zapada destul de tare pe anumite portiuni, tocmai bine cat sa punem si coltarii, ca sa nu-i fi carat degeaba. Apoi cateva coborari in rapel si ne-am intors la refugiu.

De aici, coborarea abrupta prin padure, care a inceput sa devina tot mai dificila pe masura ce simteam cum ma dor tot mai multe parti din picioarele stranse in bocanci. Ceva nu era in regula si am constatat ce abia cand am ajuns la masina. Picioarele erau praf pe toate partile, pline de sange, bocancii tehnici incaltati prea rar si-au facut de cap si au muscat de unde au vrut. Nu se mai punea problema unei a doua ture in ziua urmatoare.:( Oricum, amenintarea ploii era tot mai mare, prognoza vremii suna si ea foarte urat, asa ca a trebuit sa renunt.

A fost insa o tura grozava, cu un partener pe masura. Picioarele se vor repara ele pana la tura urmatoare din vara in Tatra, iar bocancii sigur ajung pe olx. 😀

Pana atunci, sa respectam muntii si sa-i tinem curati!
http://rucksack.ro/respecta-muntii/

 

A trecut mai mult de un an de cand n-am mai scris nimic. Sa nu se fi intamplat nimic notabil? 🙂
Oricum, o tura de catarare pe conglomerat in Meteora nu poate fi trecuta cu vederea.
O saptamana intensa, planificata de cateva luni bune, in care am fost doar noi si stanca, intr-un loc unic pe planeta. Se pare ca aici a fost un fund de mare acum cine stie cate milioane de ani.

Am calatorit pe ruta Alba-Zarnesti-Brasov-Salonic-Meteora, cu pauza peste noapte in Salonic, Thessaloniki cum ii spun grecii. In oras e o atmosfera de relaxare, specific greceasca, multa lume pe strazi si la taverne.

In Meteora am ajuns urmatoarea zi, inainte de amiaza, ne-am cazat in satul Kastraki. A fost destul de dificil sa gasim macar o cafea la ora la care am ajuns, fiind “prea de dimineata” in Grecia inainte de 12. 😀

Kastraki e un sat pitoresc, tipic grecesc, cu taverne la tot pasul. Noi nu avem din pacate prea multe astfel de sate…

Alaturi, se afla un orasel, Kalabaka, ceva mai animat decat satul.

Nu am pierdut timpul, dupa ce ne-am cazat am pornit spre stanca pentru primele tentative de acomodare intr-un poligon echipat cu destule ancore. Iar unele erau in curs de montare. Pe restul traseelor ancorele sunt foarte rare, prima aparand uneori abia la 10 m inaltime.

Desi vazuta de la distanta stanca pare foarte greu de abordat datorita peretilor verticali, de aproape se mai schimba lucrurile. Sunt o gramada de prize, pietricele mai mari sau mai mici, si aderenta este foarte buna cand stanca este uscata. Cele mai solicitate sunt degetele de la picioare, dor la fiecare urcare si abia astepti sa scapi de espadrilele stranse.

A mers binisor, prinzi curaj si incredere cu fiecare urcare. Dupa aceste urcari de incalzire, am parcurs in fiecare zi trasee de mai multe lungimi de coarda, de diferite dificultati, maxim pasaje de grad V+ ori VI de data asta. Catararea, ramonajul, regruparile, nodurile, asigurarea celorlalti, rapelul devin si mai “interesante” cand te afli la zeci ori sute de metri inaltime. 😀

Dar fiecare urcare si experienta ghidului iti dau incredere astfel incat am ajuns si sa semnam in cateva din carnetele de pe turnuri.

Vremea a fost superba, nu am ratat nici o zi de catarare. Toate se incheiau invariabil cu masa si berea intr-o taverna de care ne-am lipit toata saptamana. O saptamana departe de stresul zilnic, in care psihicul s-a concentrat doar pe stanca si catarare si in care am simtit ca bateriile s-au incarcat la maxim.

La final, am adunat laolalta cateva imagini din aceasta tura pe muzica greceasca relaxanta. 🙂

https://www.youtube.com/watch?v=GO1NZGGYg6w

Asteptam de ceva vreme tura de catarare din Fagaras, trebuia sa fie la sfarsit de august insa nu ne-a lasat vremea.
La sfarsitul lui septembrie prognoza nu arata rau, asa ca am pornit cum se stabilise.
Din patru am mai ramas trei care am luat-o la deal, speram sa nu fie ca in povestea cu zece negri mititei. 🙂

Vremea era mohorata dar cu prognoza insorita in gand am ajuns pe intuneric la cabana Negoiu. E unul din locurile in care imi place cel mai mult, desi cabana parca ramane tot mai mult in urma vremurilor. E bine ca e izolata, nu exista acces auto, dar uneori asta pare sa fie un pretext pentru a nu imbunatati mai nimic vreodata sau pentru a avea preturi de restaurant la conservele incalzite servite pe post de mancare. Dar nu de asta am venit, asa ca e buna berea indiferent de pret.

Planul era sa urcam sambata pe Scara Negoiului (Creasta Ferastraului) si duminica pe Custura Ciobanului. Deja imi imaginam cum vom admira de sus vaile de sub noi intr-o zi insorita cum promisese prognoza. 🙂
Doar ca dimineata, cu noaptea in cap mai bine zis, era cam ceata dar am pornit hotarati, sigur mai sus vom iesi deasupra norilor.
Insa pe masura ce urcam zapada era tot mai prezenta. In scurt timp ghetele de vara s-au udat, dar daca am pornit intr-o directie nu ne-am mai uitat inapoi. 🙂 Am decis ca vom intra pe traseu, chiar daca nu aveam coltari, aveam cate un piolet asa ca ne-am pus pe treaba fara sa vedem prea multe in jur din cauza cetii foarte dese.

Am mers binisor, experienta ghidului ne-a dat incredere si curaj. Mie unul nu mi-ar fi totuna cu cine urc, am incredere in Marian si nu stiu daca m-as simti linistit sa urc pe rute tehnice cu altcineva. Au fost momente cand nu stiam de ce-mi sunt amortite degetele de la maini, de frig sau de teama (constienta sau nu) la trecerea peste vreun pasaj dificil. Ar fi prins bine coltarii, dar a trebuit sa ne descurcam fara.
Traseul a durat mai mult cu cateva ore decat in conditii de vara, pe Negoiu am ajuns inainte de lasarea intunericului, tocmai la timp cat sa mai avem un pic de lumina sa trecem de Cleopatra la coborare si sa iesim din ceata si zapada pana s-a facut intuneric de tot. Ghetele alunecau pe stancile ude si nu o data am dat cu fundul de pamant la coborare, oricat de atent incercam sa pasesc.

A doua zi ar fi trebuit sa o luam de la capat pe alt traseu dar incaltarile si hainele ude, ceata care nu s-a ridicat defel, oboseala zilei precedente in care am realizat mai mult decat ne propusesem, toate ne-au determinat sa decidem ca vom cobori la masini.

Cam asa arata Creasta Ferastraului intr-o zi insorita, macar in poze sa o vedem daca de aproape n-am reusit. 🙂

Pozele de mai jos descriu cred ca cel mai bine evolutia lucrurilor pe parcursul turei. Despre aceasta tura ori altele puteti afla mai multe pe http://www.rucksack.ro, din perspectiva ghidului (http://rucksack.ro/o-tura-de-toamna-in-fagaras). 🙂

Una peste alta, o experienta extraordinara pentru oricine iubeste muntele.