High A(l)titude

Duminica m-am uitat toata ziua la un documentar despre ascensiunea pe Everest a unei echipe formata de oameni din toata lumea, in 2006.
E filmat, povestit, detaliat totul, de la inceput pana la sfarsit, timp de 46 de zile.
Oameni dintre cei mai diferiti, fiecare cu problemele lui, manati de o singura ambitie: sa urce pe cel mai inalt loc de pe glob. In final unii reusesc si altii nu, unii urca pana la ultima tabara inainte de asaltul final, altii trebuie sa se intoarca de la 100 m de varf, cativa ajung pana sus.
Ce este dramatic este evolutia atitudinii, sentimentelor si gandurilor fiecaruia dintre ei. La inceput toti sunt motivati si hotarati sa-si atinga scopul pentru care au ajuns acolo. Li se repeta zilnic ca oricare dintre ei ar putea muri, insa nu cred ca vreunul constientizeaza asta la inceput.
Pe masura ce urca, lipsa oxigenului si eforturile facute pentru a respira schimba lucrurile. Am simtit si trait pe propria piele efectele aerului rarefiat. La base camp oboseam si cat mutam rucsacul ori faceam cativa pasi pe afara. Mai sus devine tot mai rau. Trebuie sa-ti misti picioarele si sa urci ca sa ajungi mai aproape de unde ti-ai propus. Ce poti urca intr-o ora in muntii nostri acolo urci in trei sau mai multe…
Te omoara efortul pe care-l faci sa gasesti oxigenul si sa-l tragi in piept in cantitate suficienta.
Insa perioada de aclimatizare si turele intre taberele intermediare te ajuta sa vezi daca poti tine situatia sub control. Mai sus de base camp n-am fost, deocamdata, insa prin ochii acelor alpinisti am vazut ce urmeaza. Oxigenul e tot mai putin pe masura ce se avanseaza in inaltime. Frigul e tot mai crunt, e cam ca atunci cand ai sta pe aripa avionului care zboara la altitudinea de croaziera.
Tentativa de atingere a varfului, pornind de la ultima tabara, incepe in toiul noptii. In conditiile in care traficul pe traseele spre si dinspre varf e tot mai aglomerat, cu cat ajungi mai repede sus dimineata, cu atat mai multe sanse ai sa cobori teafar.
Aceasta ultima etapa e cea mai dramatica. Cei care au reusit sa ajunga in tabara de sub varf respira tot mai greu dar, cu ajutorul rezervelor de oxigen, incearca sa ajunga pe varf.
Muntele ii convinge pe tot mai multi sa renunte. Degeraturi, rau de inaltime, blocaj mental…toate fac din ce in ce mai multe victime. Acum fiecare se confrunta cu nimic altceva decat cu moartea. Luciditatea sefului de expeditie care urmareste ascensiunea din tabara, taria si experienta de care dau dovada sherpa, toate acestea ii ajuta pe alpinistii ambitiosi sa scape cu viata. Dezamagirea e mare pentru fiecare dintre ei. Se simt invinsi insa cumva constientizeaza ca nu era o lupta pe care sa o poata castiga atunci. Renunta si se intorc la tabara sa-i urmareasca pe cei aflati inca pe traseu.
Mai sus e si mai rau. La aparent cativa metri sub varf, unii nu mai pot avansa. Dar, prinsi de ‘febra varfului’, nici nu vor sa mai asculte instructiunile si sa coboare. Pe masura ce asteapta, apare pericolul sa ramana fara oxigen. Nu se misca si apar si degeraturile. Tot sherpa sunt cei care trebuie sa-i tarasca la vale ca sa nu ajunga la intalnirea cu doamna in negru cu o coasa in mana. Acestia nu-si mai manifesta dezamagirea, nu mai sunt in stare.
Si mai sus e varful. Unii ajung acolo, ceea ce simt nu cred ca poate fi descris in cuvinte. Sau poate fi doar de catre cei care au pasit pe Everest. Dar urmeaza reversul medaliei…coborarea! Oxigenul e calculat pentru un anumit numar de ore, orice intarziere poate duce la terminarea lui inainte de vreme. Drumul inapoi spre tabara e greu, alpinisti care urca ori coboara blocheaza traseul, efortul depus pana atunci se simte si ingreuneaza coborarea. Alpinisti din alte expeditii din trecut zac morti pe alocuri, mai mult sau mai putin acoperiti de zapada. Au avut ghinion…Dar ce faci cand dai de un om care trage sa moara la picioarele tale? Ce-ti spune constiinta de pamantean, de fiinta plina de sentimente si griji pentru semenii tai? Vrei sa-l ajuti, sa-l iei cu tine, dar de abia te misti singur. In urechi auzi seful expeditiei cum iti spune sa-l lasi si sa mergi mai departe pentru ca nu ai ce face. Cum sa faci asta? Cum traiesti cu gandul ca ai lasat un om sa moara si ai trecut pe langa el? Fericirea de pe varf e deja istorie…

E foarte vizibila schimbarea fiecaruia dintre alpinisti. De la optimism si sperante la inceputul expeditiei, la un fel de depresie, mai mult sau mai putin accentuata, indiferent pana unde au urcat si din motive diferite. Probabil ca odata intorsi acasa se vor repara dar ceea ce au trait fiecare nu le va lua nimeni din suflet…

Merita scopul? E acolo ceea ce asteapta cineva care aspira la asa inaltimi, si la propriu si la figurat? Iti gasesti satisfactia ori aceasta vine la pachet cu multe alte surprize negre? Te inalta ca persoana ori te afunda in vreun abis de care nici nu stiai ca exista? Se pare ca raspunsul si-l gaseste doar cel care urca…
Eu as urca. Insa mai sunt alte varfuri mici care trebuie dovedite inainte de a calari mama varfurilor…