Tocmai cand pregateam o noua incursiune la altitudine pentru 2026, am primit brutal o oferta care nu poate fi refuzata: diagnosticul de limfom renal. Asta sa fie muntele care trebuie urcat acum, Everestul meu? Nu m-as fi gandit vreodata…
Dar m-am gandit sa documentez evenimentele, nu stiu daca o sa si public postarea vreodata, probabil depinde de cum vor evolua lucrurile. Poate e cumva de ajutor pentru altcineva care s-ar confrunta cu asa ceva…macar sa stie ca multi altii o patesc si trec prin asta…plus ca se zice ca scrisul reduce anxietatea si ajuta sa transformi frica în claritate. As fi preferat sa ramana neclar si nedescoperit niciodata…
- Diagnosticul – August 2025
Intr-o vineri, cu mai putin de o saptamana inainte de vacanta in Coreea de Sud si Japonia, o durere puternica in abdomen si teama de o colica renala m-au trimis la UPU. Trebuie spus ca asta venea dupa cateva luni de dureri inexplicabile si periodice, aparent musculare, in diverse parti ale corpului (piept, intercostal, inghinal, spate), care se repetau ciclic si cedau la brufen. Nu am reusit sa gasesc cauza pana atunci.
Dupa o ecografie initiala si un set de analize, parea ca nu e nimic serios. Asta pana a aparut un medic urolog care vazut o valoare mare a proteinei C reactive si a solicitat imagini mai detaliate, asa ca m-au trimis la CT. De aici, situatia s-a degradat continuu. Au aparut intrebarile doctorilor, daca am slabit brusc, daca obosesc etc. etc. Deja am inceput sa intuiesc ce turnura iau lucrurile. ☹️
In final, dupa a doua investigatie CT (cu substanta de contrast), suspiciunea de limfom renal drept a fost oficial inregistrata. Deja cautam informatii in disperare, statistici, sperante de vindecare etc.
Lunea dimineata eram deja la Cluj la hematologie. O mare de oameni umplea receptia si holurile spitalului, nici nu te gandesti ca exista atatia bolnavi…Dupa cateva ore am ajuns si la medicul hematolog care a spus ca nu va putea pune niciun diagnostic fara o biopsie din tesutul afectat. Ca urmare, putem chiar merge in concediu si programa biopsia la intoarcere. Ce veste “buna”! Am iesit cumva usurat de amanare dar n-am ajuns prea departe de poarta spitalului, cand a sunat telefonul. Era medicul radiolog care se uita la inregistrarea CT. “Va rog sa veniti inapoi!” Am mers inapoi si am aflat ca trebuie “schimbate prioritatile,” ca trebuie facuta biopsia cat mai repede si inceput tratamentul. Asta suna destul de pesimist, nu? Iarasi am picat in depresie.
M-a programat in cateva zile pentru biopsie, exact cand trebuia sa inceapa concediul anulat. Intre timp am facut si un set nou de analize de sange, totul arata perfect, nu le-am avut asa nici la 20 de ani. Nu inteleg nimic…ce sanse ai si cum ai putea sa descoperi boala mai repede?☹️
La 8 dimineata punctia era deja facuta de acelasi dr. radiolog care ma vazuse si cu cateva zile in urma, un medic extrem de serios si implicat. Ulterior trebuia sa petrec 24 de ore in spital sub supraveghere. Dupa procedura am asteptat cca 2 ore intr-un salon de tranzit. Pe patul respectiv nu era perna asa ca mi-am pus rucsacul cu hainele pregatite pentru spital sub cap. Au aparut niste asistente care mi l-au luat agitate si m-au avertizat ca trebuie sa stau pe spate, cu capul nemiscat, daca nu vreau sa raman cu dureri de cap permanente. Nu era logic, stiau ele ceva de punctie dar sigur incurcasera cariera cu balastiera (ori alegoria cu filigoria).😊 Oricum, asa am stat pana m-au chemat inapoi la ecograf sa verifice ca e totul in regula la intepatura din rinichi. De data asta era o doctorita radiolog foarte simpatica, avea un tatuaj mic cu o elice cu 3 pale pe interiorul incheieturii.😊 Cand i-am spus ce am patit cu asistentele nu a stiut daca sa rada sau sa se abtina. Si-a cerut doar scuze, au crezut probabil ca am avut punctia in coloana.
Am fost dus apoi in salon, alt mic soc. Erau 3 paturi, cel liber se afla in mijloc. De o parte si de alta se aflau 2 bolnavi in stare destul de rea. In dreapta era un baiat mai ciocolatiu decat mine, distrus, cu pampers, conectat la aparate si la oxigen. In stanga, un om scheletic, macinat de boala, plin de escare si cu un furtun in plamani. Nu parea cea mai optimista perspectiva. Cel conectat la oxigen vorbea la telefon, urla adica, in timp ce celalalt striga la el sa vorbeasca mai incet. M-am asezat pe patul dintre ei si m-am facut ghem. Aparatele piuiau, bolnavul a inchis telefonul si a inceput sa scoata toate zgomotele posibile in timp ce dormita. Vaiete, horcaieli, sforaieli….eu oare cum dorm la noapte?😊
Am stat asa ceva timp, mi-au mai luat o gramada de sange pentru analize, am incercat sa citesc dar nu prea aveam rabdare. Cand am vazut ca parca deschide ochii colegul legat la aparate, am incercat sa comunic cu el (cred ca instinctiv am cam strigat si eu):
– Da’ ce ai, mo?
– Imi amorte mana stanga… mi-i rau tare…
– Esti demult aici?
– In spitalul asta, de ieri…
Cat inca ma gandeam ce fac la noapte, au inceput sa se agite lucrurile. A venit doctorul la bolnavul slab si palid si i-au spus ca il lasa azi acasa. N-au trecut 10 min si au aparut 3 brancardieri la celalalt pat si au inceput sa strige la bolnav “poti sa te ridici?!”. Cum nu raspundea, ne-au intrebat pe noi ceilalti daca poate sa se ridice si se pregateau sa-l mute cu pat cu tot. Eu le-am spus imediat ca nu cred ca poate, avand in vedere in ce stare e. N-am apucat bine sa termin, ca celalalt bolnav a inceput sa spuna ca poate, ca l-a vazut el mergand la baie. Atat le-a trebuit brancardierilor. Au adus un scaun cu rotile si au inceput sa-l traga jos din pat, cu furtunuri si tub de oxigen cu tot. Parca eram intr-o comedie macabra. Si dus a fost.
Celuilalt i-au dat drumul dupa amiaza, asa ca am ramas singur. Cumva, eram iar optimist. Am citit, am mancat mult, m-am invartit prin salon, am tras inclusiv vanturi sonore din pupa cate am vrut in timp ce ma plimbam in cerc, temandu-ma de vreo inhibare a tranzitului. Radeam singur dupa fiecare isprava. Freeedoooom! 😂 Oare m-am stricat de cap?!
Seara insa am inceput sa ma simt mai rau, parea ca fac febra, pulsul se accelerase spre 100 si ma durea capul. Cu un paracetamol am reusit sa adorm si dimineata parea ca e totul inapoi la normal, eram nerabdator sa plec din spital. Insa iarasi mi-au luat sange pentru analize, asa ca a trebuit sa astept rezultatele. Intre timp am inceput iarasi sa ma simt rau, pulsul o luase razna si capul bubuia. Oricum, nu am mai mentionat nimic atunci cand a venit doctorita de garda sa imi dea documentele si sa imi spuna, deloc surprinzator, ca analizele de sange sunt toate bune. Am renuntat sa ma mai mir…
A urmat insa o zi foarte proasta, febra, pulsul, durerile de cap m-au cam speriat. Deja scenariile ca boala avanseaza isi faceau loc in mintea mea. Dupa un pic de agitatie am aflat ca asa patisera si alte persoane dupa punctia pentru biopsie. Paracetamol, brufen, ceai fierbinte urmate de transpiratie masiva si scaderea febrei m-au adus inapoi pe linia de plutire. Cine stie ce va mai urma…
Dupa o saptamana, iarasi vinerea, a venit si confirmarea. Am luat maxim, o forma agresiva. Plus optiunea ca se poate si mai rau. Asta se va verifica in continuare prin analize genetice mai aprofundate. Deja mi-e frica de zilele de vineri…
CONCLUZII: Aspectul histologic descris, in corelatie cu profilul imunohistochimic, este compatibil cu limfomul difuz cu celule B mari de tip centroblastic.
Recomandam testare FISH pentru rearanjamentele genelor MYC, BCL6 si BCL2 pentru un eventual limfom “double hit”.
2. Cura
Tura 1 – Septembrie 2025 – Aclimatizare?
Urmeaza 6 runde de imunoterapie+chimioterapie, la intervale de 3 saptamani. Pentru prima runda a trebuit sa stau 3 zile in spital, sub supraveghere.
Inainte de internare a aparut si rezultatul de la PET CT (o scanare completa a intregului corp). Inca vestile vin rele, sunt plin peste tot de acumulari si infiltrari ale bolii, stralucesc mai tare ca luminitele de Craciun. Ar trebui sa si dispara mizeriile, asa cum au aparut…ar trebui…
PET CT-ul folosește o substanta, o formă de glucoza marcata radioactiv, iar celulele care consuma multa glucoza apar mai luminoase („stralucesc”) pe imagine. Este cazul celulelor tumorale, mari consumatoare de glucoza, asfel incat, cu exceptia capului, unde creierul are activitate intensa metabolica si in imprejurari normale, sunt invadat de limfom, scor Deauville maxim posibil, 5 din 5, mai bine nu ma gandesc la asta… ☹️
In spital, perfuziile au durat 8 ore, se pare ca prima data se dau la viteza mai mica pentru verificarea reactiilor ce pot aparea. Am sperat ca o sa stau putin in spital dar cred ca am minimalizat lucrurile…descopar intr-una noi “optiuni”. In urma administrarii medicamentelor s-ar putea produce o descarcare majora de celule tumorale care sa afecteze organele. Asta e o complicatie si pacientul trebuie tinut sub observatie.
Asa ca, spital de luni pana miercuri. Acelasi salon, acelasi pat, alti pacienti. Fiecare cu povestea lui, in stare mai buna sau mai proasta, mai tineri sau mai batrani.
Timpul trece greu, sange pentru analize, seturile de perfuzii, iar analize. La baie se merge cu cuierul de care atarna perfuziile, noroc ca e pe roti.😊
Am primit si vizita unui nutritionist, o d-ra mai exact. In urma diverselor informatii studiate in ultimele zile eram decis sa adopt dieta ketogenica, se pare ca are ceva impact contra celulelor canceroase. Insa am fost lamurit ca nu e cel mai bun moment si ca trebuie sa ma alimentez corespunzator si diversificat ca sa am suficienta energie pentru terapia agresiva. Ca urmare, am primit cateva pagini cu alimente recomandate si variante de meniu. Nu mai mananc nimic din ce nu e pe lista. E aici, pentru cine are curiozitatea.
Incet, incet insa substantele incep sa faca ceva. O moleseala tot mai mare se instaleaza cu fiecare zi, o presiune in cap tot mai mare, ca un nor care apasa. Greata a aparut si ea, dimineata. Nu-i nimic, exista substante si pentru asta. Miercurea dimineata, inca in spital, m-am uitat la ceas sa vad inregistrarea pulsului de peste noapte si m-am cam speriat. A stat la 40 peste noapte, nu stiu cum a scazut asa brusc. Cand eram in forma buna mai statea la 50-55. Insa 40…aclimatizarea asta functioneaza invers se pare. Daca pe munte bubuie la 100 incercand sa compenseze lipsa de oxigen, aici nu stiu ce se intampla. Nu le-am zis nimic doctorilor, am scapat in sfarsit din spital.
Apasarea, moleseala si o senzatie periodica de “lovit de tren” au tinut cateva zile. Senzatiile s-au mai atenuat insa nu au disparut, va trebui sa ma obisnuiesc cu asta, cu oboseala care apare imediat ce fac un pic de efort, durerile de cap, dureri sau senzatii in diverse locuri…sper ca mor toate celulele alea mutante, mi le imaginez permanent cum fac implozie.😊
Urmatoarea faza e scaderea tuturor tipurilor de celulele albe din sange (leucocitele), efect al tratamentului. Exact asa s-a intamplat, la 10 zile dupa cura de chimioterapie mai aveam mai putin de jumatate din numarul minim de leucocite considerat normal. Ca urmare, productia de leucocite trebuie stimulata acum, sa ajunga la normal pana la urmatoarea runda de chimioterapie. Alte injectii, noroc ca sunt predozate si mi le pot face singur…in burta.
Apare alta problema, stimulentul asta provoaca dureri in oase, destul de serioase. Dupa oarecare panica la aparitia lor, am descoperit ca se calmeaza cu brufen.
Tura 2 – Septembrie 2025
Asta a debutat cu un moral mai scazut, parul nu mai statea in cap si l-am tuns cat s-a putut de scurt, model puscarie…sau armata.😊 Dar si asa continua sa se rareasca si sa cada, am un cap alb, pe care nu l-am mai vazut pana acum. Nu cred ca asta are vreo importanta insa aspectul de om bolnav e mai vizibil si asta se pare ca ma afecteaza…
La runda 2 planul e doar internare de zi, administrarea substantelor intr-o sala cu vreo 10 scaune unde oamenii vin, fac tratamentul si pleaca acasa. Doar ca nu-i asa simplu. Din nou, luni dimineata, foarte multa lume, procesul de inregistrare, analize, asteptarea la cabinetul doctorului, toate dureaza. Plus ca am primit bonus, o punctie din maduva osoasa. A fost destul de dureros, intepatura undeva in partea din spate in sold, cu un ac gros. M-a tot scormonit acolo mai mult de 2-3 minute. Dar se pare ca toleranta mea la durere e destul de mare, am rabdat fara sa zic nimic.
Abia dupa 11 am ajuns in sala de tratament…era plin de oameni de toate varstele, e socant sa realizezi cata suferinta exista in jurul tau. Fiecare pe scaunul lui, cu perfuziile atarnand in carligele de langa. Am stat acolo 3-4 ore, cu castile pe urechi si cu sapca in cap, am mai citit, am urmarit lichidul cum picura din flacoane, a trecut timpul cumva. Am iesit de acolo cu ochii umflati de parca am stat 2 saptamani la peste 5000 m, iar urmau cateva zile de stare proasta…
De data asta am avut bonus si un sughit care a durat 2 zile, oricum as fi stat, orice as fi facut, ma scuturam din 5 in 5 secunde…e mai rau decat pare, mai ales suprapus peste starea generala proasta.
Abia dupa 3 zile am inceput sa simt ca se imbunatateste ceva. Stimulentul pentru leucocite a fost diferit de data asta, o singura injectie cu timp mai lung de actiune. Cand am facut analizele de sange, dupa 2 saptamani, totul a iesit perfect…cate o veste buna nu strica.
Pana in a treia saptamana lucrurile s-au normalizat treptat, desi orice durere induce o stare de panica. Insa ma simt bine in general, lucrez relativ normal si fac diverse lucruri pe afara. Totusi, la orice tentativa de efort simt ca obosesc mult mai repede decat de obicei.
Mai e un hop de trecut pana la tura 3, o scanare CT intermediara sa vedem cum s-au schimbat lucrurile. Chiar daca nu am cum schimba ceva, pe masura ce se apropie momentul, starea de anxietate e tot mai prezenta.
Am stat in aparatul CT cu stomacul ghem, am strans din dinti, din buci si din toti muschii, am incercat sa nu imi imaginez doar scenarii pesimiste. Peste cateva ore a venit si interpretarea, vesti bune si aici: “Răspuns foarte bun la tratament: masele ganglionare abdominale s-au redus mult, iar leziunea renală a dispărut complet; semne de remisiune parțială foarte avansată, posibil aproape completă.”
E o mare usurare sa vad ca tratamentul functioneaza. Totusi mai sunt inca 4 runde, mai e cale lunga. Cam asta e evolutia pana acum, culorile sunt alterate probabil si din cauza luminii diferite. 😂
Tura 3 – Octombrie 2025
A venit si runda 3, am ajuns la spital in forma destul de buna dar cred ca am inceput sa ma ingalbenesc doar cat asteptam sa intru la medic si apoi la tratament.
Am aflat ca voi face un alt PET CT inainte de doza 4 si ca e posibil sa mai continui cu inca doua runde din alta substanta, care sa micsoreze riscul de infiltrare a limfomului in sistemul nervos central, asta dupa ce inchei cele 6 runde planificate. Inca mai e mult pana sus, varful e departe…
Aceeasi sala plina de oameni la tratament, fiecare cu boala si cu framantarile lui. Unii stau mai mult, altii mai putin, la mine iar a durat cca 3 ore si jumatate. Ultima substanta a fost data la viteza cam mare, am simtit ca imi iese pe nas, parca eram scufundat in apa. Data viitoare ar trebui sa cer sa o lase mai incet.
Mi se cam schimba aura cat stau acolo, e ceva diferenta intre inainte si dupa. 😊
Zilele urmatoare incepe acelasi ciclu de stari si dispozitii contradictorii. Am crezut ca, odata ce ma aclimatizez mai bine, voi tolera cumva mai usor efectele substantelor. E insa doar o iluzie, de fiecare data ma incadrez in evolutia obisnuita a starilor, cu ceva greturi in primele zile si apoi o stare de slabiciune inexplicabila cu aceeasi apasare/tulburare in cap, o “ceata mentala”, dupa cca o saptamana. Dar trece si asta si apoi revenire la normal pana la urmatoarea runda.
Insa de data asta vedeta a fost sughitul. Se pare ca de la dexametazona am sughitat non stop, zguduieli la fiecare 5 secunde, zi si noapte, foarte putine pauze. Nu am putut dormi cateva zile, starea de rau era accentuata de nesomn. Am crezut ca sunt mai prieten cu dexa, dupa ce am incercat-o cand am avut problemele la altitudine. Continua aclimatizarea pana cand o sa fiu gata de summit. Abia am ajuns la jumatate…
Pe de alta parte, am mare noroc ca pot sta afara oricand si oricat. Nu prea am intodeauna chef dar toamna imi place si as face bine sa ma mobilizez.
Si sa nu uitam de asistentul esential, sherpa principal in aceasta expeditie. 😂 El nu se dezlipeste de mine nicio secunda.
Inainte de cura 4 am facut un alt PET CT. Pana sa primesc interpretarea, m-am uitat pe CD la aceeasi imagine ca la diagnostic. Arata promitator, s-au stins toate “focurile”. Sper ca si interpretarea sa confirme, s-au generat 4500 de imagini, asta e doar una dintre ele.
Tura 4 – Octombrie 2025
Inainte cu o seara de mersul la spital pentru runda 4 s-a incarcat si interpretarea PET CT:
CONCLUZIE:
Scor Deauville 3 din 5 PS – remisie metabolica completa, cu persistenta discreta a infiltrarii mezenterice si retroperitoneale fara activitate FDG crescuta, necesitand reevaluare precoce.
Pana sa ajung la doctor, opinia ChatGPT:
“Nu mai există niciun focar activ de limfom. Scorul Deauville 3 = remisie completă metabolică. Tot ce se vede pe imagini acum este tesut fibros rezidual, nu tumoral. Evolutia este excelentă, tratamentul R-CHOP functioneaza exact cum trebuie.”
Totodata, tocmai am realizat ca actorul din prima serie Spartacus, Andy Whitfield, a murit in 2011, la 39 de ani, de aceeasi boala. Imi place Andy dar sper sa nu-l intalnesc prea curand.☹️ Si sper ca a mai progresat putin tratamentul de atunci…
Doctorita hematoloaga a confirmat ca lucrurile merg foarte bine, as vrea sa poata si promite ca nu va fi niciun fel de recidiva…niciodata. 😂
Toate informatiile mi se invart in cap, optimism, anxietate, un rollercoaster de ganduri de toate felurile…cum zicea regretatul Gyuri Pascu de la Divertis: “imi umbla gandurile prin cap ca trenurile si, din cand in cand, mai si fluiera”. Incerc mereu sa le filtrez pe cele pozitive insa nu reusesc intotdeauna.
De data asta, la tratament, langa mine a stat o dna din Sibiu, cu un diagnostic identic. Acelasi tip de limfom dar manifestat in alte zone. Asa ca am putut schimba impresii…excelent subiect de discutie, ce sa mai zic…
Pe masura ce se scurg perfuziile imi scade si anxietatea, stiu ca urmeaza starile ciudate dar sunt tot mai usurat ca am mai bifat o borna. Cat stau aici pot sa postez ce a fost pana acum…sau sa mai astept? Ce sa astept?
Ca de obicei, prima saptamana a fost cu stari de greata si sughituri, insa mult mai putine ca datile trecute. Probabil au ajutat diversele medicamente pe care le incerc. Am reusit sa dorm mai multe ore pe noapte si asta parca a ajutat sa imi revin mai rapid. As zice ca am intrat in partea finala a aclimatizarii, am ajuns tot mai sus cu rotatiile si ne pregatim de ascensiunea finala. Acolo e mintea…
Analizele de sange la jumatatea perioadei dintre tura 4 si tura 5 arata normal, nu cred ca ii e usor organismului sa incaseze lovituri si apoi sa isi revina musai pana la urmatoarele. Mai e inca…Parca si parul incepe sa apara, timid, subtire si deschis la culoare, sau poate e doar o iluzie. 😂
Tura 5 – Noiembrie 2025 – Summit attempt
De data asta am nimerit direct in problemele de organizare prezente inca in spitalele din RO. Desi am ajuns la 7 dimineata, am aflat dupa 8 ca analizele trebuie facute in alta parte, un laborator mare al spitalului unde se dadeau bonuri de ordine pentru cele 5 ghisee unde se recoltau probele. Am dat peste o mare de oameni, total impropriu pentru un spital cu atatia pacienti. Toti stateau inghesuiti intr-o sala mica de asteptare si pe scari asteprand sa fie chemat numarul lor de ordine. Eu am avut numarul 192 cand era chemat numarul 89. Nu era un loc in cate sa poti astepta, asa ca am plecat de acolo si mergeam sa verific din cand in cand cum inainteaza coada. Riscam sa ratez apelul numarului 192 dar eram hotarat sa imi fac loc si sa le spun ca vin din trecut, in caz ca ajungeau la un numar mai mare in lipsa mea.😊
Am ajuns in cele din urma si la cabinetul doctoritei hematolog care ma trateaza. Eram intr-o stare buna, optimist atunci cand am intrat. Discutand despre ce urmeaza si curele suplimentare cu Metotrexat (MTX) si necesitatea acestuia, mi s-a reamintit ca am avut totusi un limfom de gradul IV si ca trebuie aplicate toate masurile pentru a preveni recidiva si a ma vindeca definitiv. Asta e de bine, desi am incercat sa glumesc si sa spun ca “definitiv” suna mai permanent decat orice, nu neaparat in directia corecta.😊 Revenind la modul de administrare, care se face doar in spital sub supraveghere 72h, din cauza riscurilor si posibilelor complicatii, m-am trezit ca incep sa am senzatiile care apareau dupa terapie, greata, apasarile si “ceata” pe creier. Poate nici nu mai incasez substantele, m-am rezolvat singur. Ma tot minunez cum functioneaza mintea umana…Oricum, am planificat internarea pentru primul MTX la mjlocul perioadei de pana la cura 6, imediat ce imi revin cat de cat.
Asta va duce in final la 4 cure (2 R-CHOP SI 2 MTX) intercalate in mai putin de 5 saptamani…se pare ca acceleram si atacam varful curand. Sper sa fiu suficient de “aclimatizat” si nu prea epuizat.
Ca urmare a evenimentelor si informatiilor de dimineata, am ajuns in sala de tratament intr-o stare la fel de rea ca cea pe care o asteptam de obicei la plecare. Sa vedem cum merge asa…
A mers bine si, dupa tura asta, in loc de greata, surpriza a fost o diaree neasteptata. O fi tot mai epuizat organismul si reactioneaza in diverse moduri. Oricum, s-a rezolvat intr-o zi, dar am ramas cu ametelile si slabiciunea obisnuite. Incerc sa nu zac chiar permanent, mai ies pe afara dar e greu tare si sa duc roaba cu lemne pana la centrala, zici ca urc pe cine stie ce varf.😊As face bine sa-mi revin, ca ma asteapta extra substanta intr-o saptamana.
Ma tin de program, mananc la aceleasi ore de 3 luni deja, inevitabil la 11 aceeasi farfurie. Si inca imi place.😊
Plus ca am noroc cu asistentul care invata incet incet sa participe si la meeting-uri.😂
Tura 5.1 – Noiembrie 2025 – High Camp
De acum se accelereaza tratamentul, urcusul va fi continuu si intens, doar sa-i fac fata. Analizele de sange de dinainte de internare nu arata grozav, sunt inca la valori joase, dar ramane cum am stabilit. Dupa ce am trecut iar prin asteptarea obisnuita de la spital, cateva ore in sir, am ajuns in final in salon. De cum am intrat pe usa spitalului m-am ingalbenit si am o senzatie permanenta de greata, fara sa fi primit inca niciun tratament. Incerc sa rezolv asta dar nu stiu cum, inca nu pot accesa subconstientul. Sau cel putin nu pe tema asta.☹️
In salon, acelasi aranjament cu 3 paturi, l-am putut alege pe cel de la fereastra, pot sta cu spatele la tot restul universului salonului cand vreau si asta e o usurare. Unul dintre camarazii de suferinta e un veteran al bolilor: cancer la colon vindecat acum 12 ani dupa lupte si operatii grele, accident de masina grav acum 7 ani si acum mielom, cancer la maduva osoasa. Celalalt e mai agitat, tot iese pe usa salonului si povesteste, printre altele, despre un prieten care evadeaza de la psihiatrie in costum de Napoleon. Oare sa ma pun la somn noaptea? 😂 Ce ar mai fi de zis …musai sa-mi urc varful si sa scap de aici…
Fiind joi, si cu informatiile pe care le aveam, eu speram ca plec sambata. N-a durat mult si mi s-au naruit sperantele. A venit medicul rezident si mi-a explicat in detaliu pasii tratamentului. Mai intai trebuie sa mi se alcalinizeze PH-ul, sa creasca, pentru a preveni cristalizarea periculoasa a medicamentului in rinichi. Abia cand PH-ul e la nivelul corect pot primi doza de MTX si apoi antidotul care protejeaza celulele sanatoase. Bicarbonatul va continua permanent. Asta va lungi sederea pana catre 5 zile, avand in vedere si ca urmeaza weekend si apoi 1 Decembrie. Buna treaba, mi-ar fi placut sa stiu lucrurile astea in avans, sa ma pregatesc mai bine psihologic. Dar comunicarea si rabdarea cu pacientul se pare ca nu sunt inca suficient de dezvoltate in RO.
Nimic de facut oricum, bine ca am aflat pana la urma cum merg lucrurile. Am inceput sa inghit la fiecare cateva ore cate o lingura de bicarbonat de sodiu. Are un gust destul de rau, de nisip, dar ii dau cu multa apa. In paralel, vine bicarbonat si prin perfuzie. Daca nici asa nu se ridica PH-ul, nu stiu ce facem…marim doza de bicarbonat probabil. In ultimele zile m-a apucat o mare pofta de mici buni, ii vad peste tot. Poate gasesc unii cu mult bicarbonat?😂
La masurare am constatat ca PH-ul s-a ridicat spre 9, in timp ce obiectivul era 7.5. Mi-au zis s-o las mai incet cu cel buvabil, se pare ca lingura trebuia sa fie lingurita.😂
Important e ca sunt pregatit, a venit si MTX in final, o solutie galbena si urata, dozata electronic sa mearga fix 3 ore. Parca mi-a mai trecut anxietatea, astept efectele perfuziei, ar trebui sa fie mai reduse decat la curele principale. Totusi, m-am ales cu un sughit si de data asta, sper sa nu tina o saptamana. Am observat imediat ca a scazut si pulsul catre 55, peste noapte iarasi a coborat la 44. Poate ca inca imi sunt antrenatii plamanii si inima si merg bine si asa?
Ma uit in oglinda si vad cearcanele tot mai mari, nu imi prieste defel statul in spital…de acum trebuie eliminat MTX ca sa-mi dea drumul.
Continua perfuziile cu bicarbonat, aproape toata ziua sunt conectat la ele. Din ziua urmatoare primesc la intervale regulate si “antidotul” pentru MTX. Zilele trec, e weekend, nu imi spune nimeni cum evolueaza analizele si cand voi putea pleca. Cand intreb, unii medici de garda nu prea sunt dornici sa comunice. Nu stiu de unde atitudinea asta fata de pacienti si de ce nu functioneaza intotdeauna empatia.
Am aflat in cele din urma de la o doctorita rezidenta mai amabila ca totul merge bine, substanta se elimina mai repede decat ritmul standard, a scazut aproape sub limita pericolului in 48 h in loc de 72 h.
Vine si 1 Decembrie 
, macar atunci sper sa pot pleca, daca totul ramane in grafic si gasesc un medic de garda cu care sa se poata discuta…Oricum, intr-o saptamana revin la cura 6 R-CHOP. Pana sa plec insa, continuam sa zacem in salon si sa dezbatem, cu oameni necunoscuti pana acum, pe teme pe care nu mi le imaginam acum 4 luni, socializare onco-hematologica am putea sa-i spunem, in esenta discutii fara perdea despre viata si moarte, boala, sperante si regrete…NIL DISPERANDUM!
Tura 6 – Decembrie 2025 – Summit Push
Am ajuns si la ultima cura din cele 6. Aclimatizat dar destul de epuizat, practic e a treia runda in 3 saptamani, tinand cont si de prima sesiune de MTX intercalata.
Nu am stiut la ce efecte sa ma astept dupa sejurul in spital pentru MTX, insa au fost aproximativ identice cu cele de dupa curele standard, doar ca de durata mai redusa. Oricum, nu am mai apucat sa-mi revin cum trebuie si am luat-o iar de la inceput.
Asta ar trebui sa fie asaltul final, mai e putin pana sus, e tot mai greu dar se vede varful.
La spital aceeasi agitatie, cu inghesuiala obisnuita la analize. De data asta am luat bon de ordine imediat ce am ajuns si cate unul la fiecare jumatate de ora, sa fiu pregatit oricand as fi trimis. 😂
Am depasit problemele organizatorice si, inainte de tratament, am discutat cu doctorul si am stabilit ca ultima cura de MTX sa o fac totusi in ianuarie, sa apuc sa-mi revin si nici sa nu stau în spital de Craciun. Cumva e bine, cumva as fi vrut sa nu mai amanam…nici eu nu mai stiu…
In sala de tratament am avut vecina de scaun o doamna mai in varsta, o cucoana candva foarte cocheta si dornica de povesti, mi-a insirat multe intamplari din viata ei, era foarte suparata ca a ajuns in starea asta, mai ales ca parea ca boala ei nu mai are leac…”macar sa-i spuna cat mai are ca sa se organizeze mai bine…”. Apoi iesea la tigara si se racorea…
Am iesit iarasi knock-out de la cura, inca mai am de tras pana imi revin si de data asta. Se simte ca am cam fortat in ultimele saptamani dar nu este alta varianta daca vreau sa ajung unde trebuie. Desi sunt ametit, incerc sa lucrez cat de normal pot, ajutorul e in continuare alaturi, lipit de-a dreptul. 😊
Sper ca asta a fost asaltul final, am ajuns la sfarsitul curelor. Incet incet parca imi revin, trec doua saptamani pana simt ca nu mai obosesc asa usor. Parca incepe sa creasca si parul, mult e alb, cam ca bradul. 😂 Se pare ca asa apare dupa chimioterapie, o sa vedem cat de repede creste si daca se mai coloreaza vreodata…important e ca am ajuns la capatul curelor, am ajuns pe varf epuizat dar fara alte probleme.
Am impresia ca mi s-au cam micsorat toate, in special capul si fata. Exista o vorba metaforica: “are capul mic si mai sta si creierul lejer inauntru”. Sper ca nu incep sa ma incadrez si eu.😂
Mai e sesiunea de consolidare cu MTX, o alta verificare PET-CT, revenirea la normal, inca destui factori de stres, dar vom fi in 2026 intre timp. Ar trebui sa fie un an mai bun…
Tura 6.1 – Ianuarie 2026 – Descending
High A(l)titude 